Mărturie Athonită în România – Întâlnire cu obștea Sf. Mănăstirii Râmeț (Ρουμανικά, Romanian)
24 Ιουλίου 2009
Arhimandritul Andrei: Prea Cuvioase Părinte Efrem:, Prea Cuvioasă Maică Stareţă, dragi părinţi şi preacuvioase maici, avem o bucurie deosebită pentru faptul că Părintele Efrem: se află în România şi a găsit timp bun de a ajunge în mănăstirile noastre, pentru a sta de vorbă cu monahii şi monahiile. Părintele Efrem: are o experienţă bogată în Sfântul Munte şi nu numai, pentru că deseori părintele iese acolo unde este chemat. Cum s-au cam împuţinat părinţii duhovniceşti, apar de multe ori lipsuri în mănăstirile noastre şi, deşi ştim că mănăstirile sunt aşezăminte de rugăciune şi de muncă, de multe ori acestea nu se împletesc foarte bine, apar multe probleme, consiliile mănăstirilor poate că teoretic există, dar în mod practic nu funcţionează. Aşa cum am observat eu când am vizitat Mănăstirea Vatopedi, toate lucrurile mergeau într-o ordine deosebită prin faptul că ori de câte ori nu se ştia cum să se facă un lucru, se întreba cel mai mare din mănăstire şi în felul acesta se lua binecuvântare şi se rezolvau problemele care apăreau. Totul se face cu binecuvântare. Mie, cel puţin, mi-a plăcut foarte mult programul şi Mănăstirea Vatopedi. Nu numai că au un program bun pe care să-l admirăm, ci îl şi practică, îl ţin cu multă stricteţe şi lucrul acesta ajută foarte mult în viaţa duhovnicească. Sunt multe lucruri care deosebesc mănăstirile noastre, apar probleme şi tocmai pentru asta suntem împreună aici, Părinte Efrem:, ca să punem întrebări, să vă întrebăm ceea ce ne frământă mai mult, aşa încât să ne putem rezolva problemele. Nu vreau să mă lungesc, ci vreau să spun numai că ne-am rugat lui Dumnezeu să ne puteţi spune un cuvânt bun astăzi şi apoi, bineînţeles, aşteptăm întrebările pe care le au maicile şi mănăstirile care sunt reprezentate aici.
Arhimandritul Efrem: Cu adevărat, este binecuvântată această zi când ne adunăm cu toţii aici, amintindu-mi de sinaxele din Schitul Egiptului, aşa cum sunt descrise în Pateric. Când aveau sinaxă în Schit, cel mai mare în rang era atent să vadă cine lipseşte şi apoi trimitea reprezentanţi la chilia celui absent, să cerceteze nu cumva să se fi rătăcit fratele şi din pricina aceasta să nu vină la adunare. Aşadar Părinţii dădeau mare importanţă adunărilor duhovniceşti ale monahilor, după cuvântul: „unde sunt doi sau trei în numele meu…“. Aşadar, sinaxa monahală este Liturghia de după Liturghie. Hristos este şi aici prezent, nevăzut, împreună cu noi. De aceea, surorile mele şi cuvioşi părinţi, noi, monahii, trebuie în fiecare clipă să ne amintim făgăduinţele date în faţa lui Dumnezeu, înaintea Sfântului Jertfelnic. Veşnic pomenitul Gheron Iosif Isihastul îi îndemna pe ucenicii săi să citească mereu slujba tunderii întru monahism, pentru a-şi aduce astfel aminte de cele făgăduite. Pentru că noi, monahii, suntem luptaţi de trei mari patimi: uitarea, neştiinţa şi achedia. De aceea, trebuie să luptăm împotriva lor ca să putem fi în orice clipă gata de a ne duce misiunea până la capăt. Gheron Iosif Isihastul a văzut într-o vedenie cum îi prinde diavolul pe monahi. Harul i-a arătat cum diavolul îl prinde pe unul de picioare, pe altul de cap, pe altul de mâini. Această vedenie este simbolică: diavolul loveşte pe fiecare în funcţie de slăbiciunea pe care o are. De aceea noi trebuie să fim pecetluiţi cu armele duhovniceşti pe care ni le-a dat harul lui Dumnezeu, iar cea dintâi armă care ne apără, ne pecetluieşte şi ne acoperă, este virtutea ascultării. Să nu gândim cumva că nu trebuie să facem ascultare în absolut toate, căci noi, ca monahi, suntem obligaţi să urmăm întru totul celui dintâi dintre ascultători—Hristos—care a venit pe pământ devenind ascultător până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru noi, primul mucenic este Hristos. Iar astăzi, pentru că nu există prigonitori precum Diocleţian şi Nero, noi am venit la mănăstire devenind martiri ai conştiinţei, urmând primului şi celui dintâi între martiri, Hristos, care venind pe pământ a făcut ascultare tatălui său pământesc, lui Iosif, a făcut ascultare Maicii Sale şi a făcut ascultare Tatălui Ceresc.
Vedeţi, înainte de Patimi s-a rugat Tatălui zicând: „Dacă e cu putinţă, treacă acest pahar de la mine…“. Însă nu a rămas la acestea, ci a continuat: „Dar nu după cum vreau eu, ci…“. Aceasta a făcut-o, fraţii mei, pentru a ne arăta ascultarea Sa desăvârşită, până la moarte. De aceea monahul, în fiecare clipă, trebuie să se silească să nu-şi facă voia proprie. Vedeţi, dacă Hristos şi-ar fi făcut voia, ar fi fost oare păcătos? Şi totuşi, n-a făcut-o tocmai pentru a ne da un exemplu practic, mai ales nouă, monahilor. Pentru că Hristos este cel dintâi monah. De aceea, fraţii mei, prin cercetarea de sine pe care trebuie să o facem în fiecare zi—căci monahul zilnic trebuie să se cerceteze lăuntric—primul lucru de care trebuie să ne întrebăm este: cum merge ascultarea? Ştiţi, câteodată, pe măsură ce trec anii, ni se creează impresia că încetează pentru noi ascultarea cu precizie şi că nu mai suntem obligaţi să facem ascultare desăvârşită. De aceea, surorile mele, trebuie să avem conştiinţa faptului că, de ar trece şi cincizeci, ori şaptezeci de ani, noi tot ca începători trebuie să ne simţim. Pentru toate trebuie să ne raportăm la organul oficial al harului care, pentru călugări, este stareţul, iar pentru călugăriţe, maica stareţă. Suntem obligaţi să nu ascundem absolut nimic, deoarece ascultarea are drept condiţie de bază această raportare duhovnicească. Doar astfel vom odihni sufleteşte pe stareţ sau pe stareţă. Vedeţi, Hristos a zis: „cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă”, referindu-se la organele consfinţite ale harului. „Cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă”. Iar Sfântul Apostol Pavel explică şi subliniază: „Supuneţi-vă mai marilor…ei vor da răspuns”. Deci, fraţilor, dacă noi facem ascultare, vor da socoteală la judecată stareţii noştri, nu noi. Ascultătorul nu va trece prin vămi, nu i se va cere răspuns, ci socoteala va fi dată de stareţ sau stareţă. Iar acest lucru se va întâmpla doar dacă noi facem ascultare adevărată. Sfântul Apostol Pavel continuă: „…?“. Vrednicul de pomenire Părintele Efrem: Katunachiotul punea mare accent pe odihnirea sufletească a stareţului de către ucenic. Un ucenic care vrea să afle în mod clar dacă Îl odihneşte pe Dumnezeu cu faptele sale nu trebuie să meargă la părinţi clarvăzători, ci să-şi întrebe într-un mod simplu stareţul sau stareţa: „Oare te odihnesc sufleteşte?…“ Şi atunci va înţelege dacă faptele lui îi sunt plăcute sau nu lui Dumnezeu.
Pentru aceasta, surorilor, mai ales cele care conduceţi anumite ascultări, să ştiţi că după cum spune Avva Marcu Ascetul, cel care amestecă voia proprie în ascultare săvârşeşte adulter. De multe ori, dorind să facem un lucru, îl amestecăm cu ascultarea şi astfel ne facem voia proprie. De aceea, trebuie mereu să ne sfătuim. Părintele sau maica ce răspund de o ascultare, va merge la stareţ sau la stareţă şi va zice: “Eu, la ascultare, linia asta o urmez. E bine aşa, vrei să continui?” Ca să fie pecetluit acel lucru de stareţ. Altfel, suntem idioritmici, iar păcatul de moarte într-o obşte este idioritmia. De aceea, surorilor, pe cât puteţi împliniţi această chestiune a mărturisirii şi a dependenţei de cel mai mare. Vedeţi, Hristos, înainte de a face vreo minune, se adresa Tatălui şi Îi mulţumea. De ce credeţi că făcea asta? Pentru a ne arăta nouă că este neîncetat în legătură cu Tatăl. Aceasta este pentru noi scut de apărare deoarece, dacă diavolul vede că monahul se raportează la cel mai mare, zice: „eu nu am loc în limitele între care se mişcă călugărul ăsta”. De aceea, chestiunea aceasta a mărturisirii duhovniceşti este foarte importantă, pentru că trebuie, surorile mele, să ne supunem orice voie, orice dorire. Chiar şi o dorire bună, pentru a fi acceptată de Dumnezeu, trebuie să fie pecetluită prin dependenţa de stareţă. Vedeţi, chiar şi milostenia pe care o face călugărul pe ascuns faţă de stareţ sau stareţă, este lucrată de fapt diavolului. Există oare mai mare virtute ca milostenia? Şi totuşi, dacă miluieşti pe cineva fără ştirea stareţului, atunci este făcută diavolului. Aveţi grijă, aşadar, să nu ne ostenim degeaba. Ştiţi ce face diavolul? Vrea să ne dea astfel bani falşi, iar când va trebui să plătim vama, ni se va spune: sunt măsluiţi! De aceea, în Scriptură scrie: „Doamne, oare n-am scos demoni…?“, şi zice Hristos: „Nu vă ştiu pe voi!” Deoarece nevoinţa aceasta nu a fost după lege. A fost, într-adevăr, nevoinţă, însă ilegală. Iar cel care nu luptă după lege, nu va lua cununa.
Acum însă nu vreau să lungesc cuvântul pentru a mă putea întreba nelămuririle dumneavoastră, spre a ne extinde subiectul.
Maicile: Pe ce să punem mai mult preţ: pe diaconie (ascultarea, munca zilnică) cu rugăciunea lui Iisus sau pe pravilă? E bine să plecăm de la diaconie pentru a ne face rânduiala?
Arhim. Efrem: Ascultaţi, diaconima este mai presus de canon. Ucenicul care nu-şi face canonul pentru că se află continuu la diaconie este mucenic. Vedeţi, în viaţa Sfântului Teodor scrie că aşeza fără încetare mese la mănăstire, pentru oaspeţi. Când credea şi el că putea merge la odihnă, tocmai atunci bătea toaca. Acesta era un adevărat mucenic. Cel care însă nu-şi face canonul din pricina achediei are mare vină. Dacă însă din pricina diaconiei nu-şi face canonul, atunci este un adevărat mucenic.
Maicile: Cântăreţii care cântă la strană pot citi şi pomelnice în acelaşi timp? La Râmeţ, cel puţin, sunt foarte multe pomelnice.
Arhim. Efrem: Atunci când nu cântă, dacă pot citi pomelnice, să citească, dacă sunt atât de multe. Noi la mănăstirea noastră ştiţi ce facem? Avem foarte multe pomelnice şi la slujba Ceasurilor vin în Sfântul Altar vreo patruzeci de monahi şi citesc toate pomelnicele. Dar dacă nu reuşiţi să le citiţi pe toate astăzi, citiţi şi la altă Liturghie. Nu este păcat. Păcat este să nu le citeşti din indiferenţă. Dacă le citeşti mâine pentru că nu poţi astăzi, nu este păcat.
Maicile: Dacă eşti trimis de ascultare la şcoală, de pildă la seminar, şi nu te simţi capabil şi nu ţi se dă nici timp pentru învăţat, ce să faci?
Arhim. Efrem: Îi vei spune maicii stareţe: ”Maică stareţă, am aceste dificultăţi”. Dacă stareţa, pentru anumite motive, insistă, nu trebuie să o sileşti să-şi schimbe hotărârea, ci lasă-te în voia ascultării. Ucenicul nu este robot, ci poate să-şi spună părerea şi dificultăţile, aşa cum a zis Maica Domnului arhanghelului: „Cum poate fi mie aceasta, de vreme ce nu cunosc bărbat?” Arhanghelul însă a insistat şi atunci Maica Domnului a răspuns: „Na’n evloghimeno, fie binecuvântat!” Aşadar, îi vei spune maicii stareţe: „Maică, lucrul acesta nu-l pot face, mi-e greu”. Iar de-ţi va zice: “Ba să-l faci”, atunci îl vei face. „Na’n evloghimeno!” Şi astfel ai pace. Vei merge la seminar şi vei vedea că vei primi mai mult har decât dacă ai fi fost singură la chilie, dar făcându-ţi voia. Aşadar, trebuie să daţi mare importanţă chestiunii ascultării. Cel care ascultă, monahul care face ascultare nu va fi judecat niciodată. Chiar de-ar greşi stareţul lui când dă o poruncă, dacă el face ascultare va fi socotit mucenic. De multe ori însă monahul îl sileşte pe stareţ—dintr-o pornire evlavioasă—să-i dea o anumită binecuvântare.
Maicile: Călugărul poate să mănânce carne când i se impune ca ascultare? Dacă mănâncă şi nu-şi găseşte liniştea conştiinţei, ce să facă?
Arhim. Efrem: Dacă monahul nu-şi găseşte liniştea, atunci s-o spună stareţului şi orice-i va zice, să accepte, să facă ascultare. Fraţii mei, monahul nu va da socoteală pentru asta. Chiar de-ar mânca şi carne, de vreme ce e poruncă de la stareţ sau de la stareţă, va face ascultare.
Maicile: Tot în legătură cu aceasta: călugărul care mănâncă carne, la cât timp se poate împărtăşi, cu câte zile de post sau cu ce canon?
Arhim. Efrem: Nemâncarea de carne nu este semn de sporire duhovnicească care să te îndreptăţească la împărtăşanie. Deci mâncarea de carne nu e un impediment. De pildă, episcopii mănâncă carne şi slujesc aproape zilnic. Esenţa este dacă se nevoiesc împotriva patimilor spre a se putea împărtăşi, nu dacă mănâncă sau nu carne. Credeţi că eu, la Sfântul Munte, am mântuirea asigurată pentru că nu mănânc carne? Aşadar, discernerea dezlegării la împărtăşanie nu constă în a judeca dacă mănâncă cineva carne sau nu, sau cât de des se împărtăşeşte cel care mănâncă carne, ci chestiunea se judecă după starea sa duhovnicească lăuntrică în care se află la un moment dat.
Maicile: Dacă te supără mereu gândul plecării şi nu ţi se dă binecuvântare şi totuşi nu-ţi găseşti liniştea sufletească, ce să faci?
Arhim. Efrem: Eu cred că cineva care vrea să plece de la mănăstire şi nu primeşte binecuvântare, este mai bine să nu plece. Dacă e voia lui Dumnezeu să plece, stareţul îi va spune: „Fiule, poţi pleca”. Vedeţi, noi astăzi la Sfântul Munte am fi avut priveghere în cinstea Sfântului Neofit Zăvorâtul, un mare sfânt din Cipru. Sfântul Neofit dorea foarte mult liniştea, zăvorârea. Deoarece vieţuia în obşte, s-a dus la stareţ şi i-a zis: „Părinte stareţ, vreau să plec să mă liniştesc”. I s-a zis: „Fiule, n-am înştiinţare de la Dumnezeu să te las, încă nu a venit vremea să pleci”. „Na’n evloghimeno, fie binecuvântat!”, a zis sfântul. După moarte stareţului aceluia, Sfântul Neofit s-a dus la noul egumen, zicându-i: „Gheronda, vreau să mă liniştesc”. Şi i s-a răspuns: „Mergi în pace!” A fost de la Dumnezeu. Sfântul însuşi în scrierile sale spune că după ce a fost refuzat prima dată nu s-a întristat deloc, ci a făcut răbdare, zicând: „Hristoase, dacă e voia ta să merg la linişte, luminează pe stareţ să-mi spună”. Şi până la urmă i s-a spus. Eu cred că monahii nu-şi găsesc pacea pentru că nu cred în ascultare. Vine, de pildă, un călugăr la o mănăstire şi rămâne acolo mulţi ani, iar apoi deodată vrea să plece. Adică, vreme de atâţia ani a fost în rătăcire, a fost în greşeală şi tocmai acum, când vrea să plece, se află în voia lui Dumnezeu? Noi nu ne aflăm pacea lăuntrică pentru că nu punem credinţă în ascultare.
Maicile: Dacă te luptă patimile trupeşti şi nu găseşti linişte, te poţi împărtăşi cu dezlegarea duhovnicului?
Arhim. Efrem: Surorilor, patimile trupeşti sunt şi ele elemente fireşti ale firii umane. Dacă cineva este luptat de patimi trupeşti nu înseamnă că nu trebuie să se împărtăşească, ci că trebuie să se împărtăşească chiar mai des! Totul este să fim cu luare aminte, deoarece monahul care este atent are război trupesc, dar nu are căderi. Când suntem cu luare aminte, căderi în păcat nu avem. Dacă însă nu suntem atenţi, Dumnezeu va îngădui căderea. Şi iarăşi, dacă cineva cade, nu trebuie să deznădăjduiască, însă trebuie să ştie că lucrurile, de acum, vor fi mult mai dificile. Dacă însă ai doar război trupesc, chiar şi când te afli în biserică, să nu-i dai nici o atenţie, să-l socoteşti ca pe un nimic, ca şi cum nimic nu s-ar întâmpla. Va trece de la sine.
Maicile: Cum poţi scăpa de invidie, mânie, răutate, mâhnire, cârtire şi ură?
Arhim. Efrem: Adică, cum poţi să fi fără de păcat!… Cam asta e întrebarea. Cum poţi fi fără patimă… Surorilor, vă veţi mânia, veţi invidia, veţi urî… Astea sunt în ordinea firească a lucrurilor, monahul le va întâlni cu siguranţă. Noi însă trebuie să trăim în pocăinţă. De aceea, seara, când te vei duce la chilie, vei face cercetare de sine zicând: “Hristoase, Tu m-ai adus aici, ştii că eu pe Tine Te vreau. Sunt încă slabă, am aceste neputinţe. Te rog, ajută-mă să scap de ele. Fără ajutorul Tău nu pot face nimic, ştii bine asta!” Şi durerea aceasta, dorinţa aceasta de a ne despătimi, durere care este de fapt pocăinţă, va îndupleca harul să ne ajute. Însă încetul cu încetul. Vin unii monahi la mine şi-mi zic: “Gheronda, n-am sporire duhovnicească, nu sunt înduhovnicit…” Şi le zic: ”Măi copile, tu ştii cu cine semeni? Cu un lucrător în vie care astăzi plantează viţa şi vrea într-o săptămână să o culeagă şi să scoată şi vin. Păi, se poate lucrul acesta? Încetul cu încetul va veni şi vremea ca via să prindă rădăcină, să facă rod şi abia când se va coace strugurele, atunci se va face vinul”. Deci, să nu ne grăbim, pentru că virtutea, surorile mele, are nevoie de timp. Este nevoie de răbdare. De multe ori, cu toate că merităm o anumită virtute, Dumnezeu nu ne-o dă îndată, pentru că starea noastră duhovnicească lăuntrică are nevoie de smerenie. De multe ori nu ne permite să înţelegem o anumită virtute pe care o avem tocmai pentru a nu ne mândri. Vedeţi, Avva Isaac a fost lipsit de har treizeci de ani, ajungând la deznădejde. După treizeci de ani, numai ce s-a aşezat odată la rugăciune şi îndată a fost răpit la vederea lui Dumnezeu. Vedeţi, este nevoie de răbdare.
Maicile: Cel care judecă pe stareţ, pe duhovnic, pe fraţi, se poate împărtăşi? Sau, dacă mereu cazi în aceleaşi păcate şi greşeli, poţi să te apropii de Sfânta Împărtăşanie? Ce proceduri de canonisire aveţi la Vatopedi?
Arhim. Efrem: Trebuie să ştiţi, surorilor, că va veni ceasul când vom crede că cel mai mare duşman al nostru este maica stareţă. Va veni clipa aceasta! Numai ce o vezi pe maica stareţă şi vei striga indignată: “Iar mi-a ieşit înainte? Iar vrea să mă ameţească, iar vrea să mă certe şi să mă mustre?” Va veni vremea când o vei vedea venind prin dreapta şi tu vei fugi prin stânga ca să n-o întâlneşti. Pentru că în vremea acestor schimbări duhovniceşti cel mai mare duşman al monahului este stareţul sau stareţa. Asta nu se întâmplă pentru că vrem, ci este diavolul care lucrează. Pentru că într-o obşte cel mai mare duşman al diavolului este stareţul sau stareţa. Eu, de multe ori îl văd pe diavol în carne şi oase, zicându-mi furios: “Până unde o să mergi”? M-a prins de gât odată şi mi-a zis: „Până când o să-mi scapi, n-o să te prind eu odată şi o dată”? M-a prins de gât, cu nişte unghii mari, negre şi mi-a zis cu turbare: “Până când? N-o să te prind eu?”
Diavolul nu ne este prieten. De aceea pune în mintea monahului gânduri împotriva stareţului sau a stareţei. Dar să nu vă temeţi, ci atunci când vedeţi că aveţi această ură împotriva stareţei şi persistă, atunci să mergi să-i spui: “Maică stareţă, am gânduri împotriva sfinţiei tale”. Iar dacă mărturiseşti aceasta, diavolul îşi pierde drepturile asupra ta.
Canoanele pe care le dăm la Vatopedi sunt acestea: le dăm metanii şi îi punem să stea în picioare la trapeză şi la biserică sub policandru cu şiragul de mătănii, zicând rugăciunea. Iar când este nevoie, îi mai şi atingem. Deunăzi am dat trei palme unui monah. Şi i-a prins bine! I-am zis un anumit lucru de trei ori: “Să nu faci asta!” După ce l-am găsit făcând acelaşi lucru, iar i-am spus: “Lucrul ăsta să nu-l faci!” L-am găsit şi-a treia oară: “Fii atent, ţi-am zis să nu mai faci asta!” Şi el iar a făcut. Când s-a nimerit în faţa mea, i-am dat trei palme şi i-am zis: ”Dacă se mai întâmplă, vei pleca din mănăstire”.
Nu se poate altfel! Aici avem nevoie de oameni ascultători. Nu vrei să asculţi, uşa e deschisă. Fratele însă şi-a venit în sine, a plâns îndelung şi s-a potolit. Dar dacă va fi nevoie, îl voi atinge iarăşi. Desigur, nu este corect să lovim, însă dacă cineva e nesimţit şi îi zici prima dată cu frumosul, a doua oară mai aspru, a treia oară cu ameninţare şi nu ascultă, atunci: „Cel ce-şi cruţă toiagul, nu-şi iubeşte fiul”. Desigur, nu este corect acest lucru: să fie stareţul nevoit să devină detectiv şi călău şi să-l cheme la judecată pe monah. Acest lucru iese din limitele normale ale monahismului. Însă pentru nesimţirea unora suntem obligaţi uneori să facem şi aceasta. Pentru că în esenţă, rolul stareţului este doar de a explica ucenicilor greşelile pe care le fac din lipsă de experienţă.
Maica Stareță Ierusalima: Am vrut să vă întreb: Dacă stareţa îi spune unei maici. “Maică, trebuie să faci lucrul cutare, trebuie să te duci la ascultarea cutare”, iar maica se împotriveşte, dar mai târziu, când crede ea de cuviinţă, se duce, însă mult mai târziu…
Arhim. Efrem: Dacă se împotriveşte la început, dar apoi se duce, e bine că totuşi merge. Însă, în loc să ia o sută de monede răsplată de la har, ia numai zece. Nu e păcat? Pentru aceeaşi treabă să ia doar zece! De ce să piardă nouăzeci? De aceea şi Părintele Porfirie spunea că trebuie să facem ascultare cu bucurie.
Maica Stareță Ierusalima: De exemplu, dacă se întâmplă o dată, de două ori, de zece ori, sau devine obişnuinţă, ce să facă stareţa?
Arhim. Efrem: Să o sfătuiască, să o înveţe şi să se roage să o lumineze Dumnezeu pe maica respectivă, pentru că este întunecată la minte.
Maica Stareță Ierusalima: Şi dacă o pui la canon şi refuză să-l facă?…
Arhim. Efrem: Călugăriţa care refuză să-şi facă canonul îl ţine pe diavol în braţe. Altfel nu se explică.
Arhim. Andrei: Când te-ai supărat pe un frate şi ai cerut iertare, dar nu te iartă, te poţi împărtăşi?
Arhim. Efrem: Desigur. Dacă nu te iartă, el greşeşte. Chiar dacă tu eşti de vină că v-aţi certat, dar apoi mergi şi îi spui: “Frate, iartă-mă, am greşit”, iar el îţi răspunde: “Pleacă de aici, să nu te văd!”, atunci el va da socoteală.
Maica Stareță Ierusalima: Să luaţi aminte, toate maicile!
Arhim. Efrem: Este cutremurător, maicilor, să vină celălalt la tine cerându-şi iertare şi tu să-i spui: “Pleacă de aici!” Atunci, cum vom putea spune “Tatăl nostru… şi ne iartă nouă greşelile noastre precum şi noi iertăm greşiţilor noştri”? Adică mergem să ne rugăm şi Îl minţim pe Dumnezeu?!
Arhim. Andrei: La ce ar trebui să se rezume legătura cu lumea, rude, cunoştinţe etc? Putem să-i primim şi pe la chilii?
Arhim. Efrem: La chilie numai stareţul are dreptul să intre şi medicul sau sora însărcinată cu ascultarea aceasta, când vine să vă consulte. Absolut nimeni altcineva nu are voie. Maică stareţă, niciodată să meargă vreo monahie la chilia alteia. Este o lege de netrecut!
Maica Stareță Ierusalima: Dar dacă te duci tu, ca stareţă, şi ciocăneşti la uşă, zici rugăciunea şi maica e închisă în chilie şi nu-ţi deschide, ce să facă stareţa în situaţia asta?
Arhim. Efrem: Ce să faci, maică stareţă, să te smereşti şi să pleci, ce să faci?! Dar ca să nu-ţi deschidă… Oricum, este cutremurător: să meargă maica stareţă şi să nu-i răspundă!… Trebuie trasă la răspundere. La noi la mănăstire astfel de lucruri nu se iartă. Îl chemăm de trei ori, iar dacă nu vrea, atunci îi spunem să-şi ia lucrurile şi să plece.
Maica Stareță Ierusalima: Sau, de exemplu, te duci şi o chemi să vină la biserică, o inviţi la slujbă, iar ea nu vine, ori nu-ţi deschide.
Arhim. Efrem: Oare este bolnavă, şi din pricina asta nu vine?
Maica Stareță Ierusalima: Când e bolnavă, e altceva.
Arhim. Efrem: Înseamnă că pe undeva nu merge bine, “acoperişul” e stricat şi curge apă. Pentru că dacă monahul nu merge la biserică, atunci ce mai putem spune? Există ceva mai josnic decât asta? Noi, pe când eram la Mănăstirea Kutlumusi, aveam acolo un călugăr atât de leneş, încât nu se trezea la slujbă. Şi mi-aduc aminte că a poruncit Gheronda: “Să vă duceţi să turnaţi apă pe el!” S-au dus părinţii cu un vas mare de apă şi l-au vărsat pe el, astfel încât patul s-a făcut lac de apă. Şi totuşi nu s-a trezit! După câteva ore, pe la prânz, se trezea şi lucra cât zece oameni la un loc. Însă ca monah nu era bun de nimic. Acum unde credeţi că este? Şi-a lepădat rasa şi-a plecat în lume.
Arhim. Andrei: Dar despre legătura cu rudeniile?
Arhim. Efrem: Aveţi grijă la chestiunea asta a rudelor. Noi aveam un monah la mănăstire care trăia o mare înstrăinare, o mare lepădare de lume. O dată la trei luni îi scria mama sa, însă numai lucruri duhovniceşti. El nu coresponda nici cu fraţii, cu nimeni. După aproape cincisprezece ani vin fraţii lui la mănăstire să-l vadă. Atât de mult s-a apropiat însă de ei, încât mergea pe ascuns şi vorbea la telefon cu cei de acasă. Apoi rudele i-au zis: “Îţi cumpărăm noi bilet să vii în Cipru să ne vedem.” Vine la mine şi-mi zice: “Vreau să merg să-mi văd rudele.” “De ce să mergi?”, îi zic. “Mi-au luat bilet”, îmi zice. “Păi, dacă-ţi plătesc ei biletul, trebuie neapărat să mergi să-i vezi? Nu eşti călugăr? Unde îţi sunt făgăduinţele? Ia, citeşte din nou făgăduinţele de la tundere.” Îmi zice: “Bine, dar tu pleci mereu să-ţi vezi rudele!” “Eu nu merg la rude, îi răspund, eu fac misiune. Iar dacă vine cumva acolo şi mama, o văd. Una este să plece un monah în misiune şi să se întâlnească astfel cu o rudă, şi alta este să plece tocmai pentru a-i vedea pe cei din familie. Aşteaptă, îi zic, până când voi mai pleca iarăşi în misiune şi atunci vei veni cu mine şi îi vei vedea.” “Nu, îmi zice, tu ţii conferinţe, mergi aici, mergi acolo, nu pot să mă ţin după tine.” A insistat să plece şi voia neapărat să-i dau binecuvântare. “Binecuvântare nu ai”, îi zic. “Ba, eu tot plec!” “Dacă pleci, aici nu te mai întorci!” “Ce dacă, zice, plec!” A plecat. A stat o vreme cu rudele, apoi îl pune ispita să-şi facă chilie într-un sat. Ce sfârşit credeţi că a avut, fraţilor? Îl pune ispita să-şi ia carnet de conducere şi moare în accident de maşină. Toate acestea din pricina iubirii rudelor. Aveţi mare grijă la dragostea pentru rude! Aveţi mare grijă, deoarece iubirea rudelor este firească. Dacă vin rude la mănăstire, să nu-i îmbrăţişaţi, pentru că e un mare pericol. Vedeţi, acest monah avea cea mai mare lepădare de lume, nu accepta legături cu rudele, şi totuşi pe el l-a prins diavolul. Vedeţi, cum l-a robit? Încetul cu încetul i-au pătruns la inimă rudele, apoi mergea şi vorbea la telefon cu ele pe ascuns. Când monahul face ceva pe ascuns, diavolul îşi pune propria viză pe lucrul respectiv. Aşadar, aveţi foarte mare grijă! Nu faceţi ceva pe ascuns, nu mâncaţi pe ascuns. Dacă vreo doamnă care vă iubeşte şi vă respectă vă aduce vreun dar la mănăstire, veţi duce darul la maica stareţă şi îi veţi spune: “Maică, doamna cutare mi-a dat un cadou, poftiţi.” Când la noi la mănăstire vin unii care sunt prieteni ai mănăstirii şi fac daruri monahilor, îi chem la stăreţie şi le zic: “Altă dată, dacă mai aduceţi cadouri la călugări, să nu mai călcaţi pe aici! Dacă vreţi să faceţi un dar, îl veţi aduce la stăreţie pentru a se împărţi la toată obştea.” Nu trebuie să vină cineva şi să zică: “Părinte cutare, prăjiturile astea sunt pentru tine.” Ci le va aduce la stăreţie, iar stareţul le va trimite la trapeză ca să mănânce toţi fraţii. Suntem doar la obşte!
Maicile: Care este prioritatea în viaţa monahului: paza minţii, diaconima, îngrijirea îndatoririlor călugăreşti…
Arhim. Efrem: Trebuie să fie cu luare aminte la diaconie, iar dacă este om supus şi face ascultare, chiar dacă are o diaconie care îi provoacă multe griji, atunci va avea o grijă fără de grijă. Şi atunci va avea trezvia minţii. Trezvia este rod al păcii. Dacă monahul are pace lăuntrică, atunci are şi trezvie.
Arhim. Andrei: Cum se poate atinge desăvârşirea în mănăstirile în care se pune foarte puţin preţ pe duhovnicie în favoarea părţii materiale?
Arhim. Efrem: E adevărat că, într-o mănăstire, trebuie să aibă grijă şi cei responsabili, astfel încât să nu se pună un accent mai mare pe muncă în detrimentul slujbei la biserică. Desigur, există unele ascultări, cum este la noi la mănăstire trapeza sau bucătăria, când după slujbă monahii trebuie să meargă să gătească. Sau altădată trebuie să plece chiar de la slujbă. Însă, în general, toate celelalte ascultări trebuie să înceteze în timpul slujbei şi să venim cu toţii la biserică. Dar dacă eşti trimis de la biserică la o diaconie, aceasta te va încununa. Dacă însă ţi-e greu, te vei plânge stareţei o dată, de două ori, de trei ori. Dacă vezi însă că nu-şi schimbă părerea, va da socoteală stareţa sau stareţul. Tu fă ascultare şi nu vei pierde nimic din sporirea duhovnicească.
Maicile: Fiind o soră începătoare, cum să capeţi o lucrare lăuntrică, dacă eşti împovărată de dimineaţă până seara cu cele materiale? Nu mai rămâne timp pentru lucru duhovnicesc.
Arhim. Efrem: Sufletul care îl doreşte pe Hristos, chiar de ar fi începător, chiar de ar avea o diaconie, acolo unde lucrează va avea mintea îndreptată către Dumnezeu. Lucrul, surorile mele, nu ne micşorează duhovnicia.
Maicile: Există riscul să mergem la Sfânta Liturghie din obişnuinţă. Ce să facem ca să nu se întâmple asta?
Arhim. Efrem: Există riscul ca nu numai Sfânta Liturghie, ci întreaga viaţă monahală să devină o rutină, atunci când nu avem rod duhovnicesc. Dacă nu avem acrivie, precizia conştiinţei, atunci nu avem rod, atunci toate devin o rutină. Era un călugăr la Sfântul Munte care se grăbea să termine slujba. Stareţul avea obiceiul ca atunci când tundea un nou călugăr, să-i ţină proaspătului monah o predică. Şi predicile lui ţineau mult. Iar monahul acela care se plictisea, la fiecare sfârşit de frază zicea tare: “Amin! Amin!” Asta ca să se oprească stareţul. “Amin!” Desigur, stareţul nu-l lua în seamă. Acela însă continua: “Amin!” La fiecare cinci minute: “Amin!” Ca să-l silească pe stareţ să se oprească. Pentru că înăuntru era mort duhovniceşte, nu avea acrivia conştiinţei, înţelegeţi? Monahul care nu are acrivie, se grăbeşte să termine slujba. Dacă se întâmplă să fie hram, atunci începe să se certe cu psalţii şi cu preoţii ca să nu lungească slujba.
Duhovnicul: În mănăstirile de maici ce rol are părintele duhovnic? Uneori se fac nişte confuzii şi lucrurile nu merg, apar incoerenţe între duhovnic şi stareţă.
Arhim. Efrem: Este adevărat că mănăstirile de maici au această caracteristică: există şi duhovnic, şi stareţă. Cu toate că duhovnicului îi aparţine taina spovedaniei, el are însă locul al doilea. Primul cuvânt trebuie să îl aibă maica stareţă. Pentru că maica stareţă ne primeşte la mănăstire, ea este cea care ne dă numele la călugărie, ea este cea dintâi răspunzătoare pentru noi în faţa lui Dumnezeu. De aceea trebuie să existe o legătură duhovnicească foarte strânsă între duhovnic şi stareţă. Altfel, călugăriţele se joacă de-a “poarta dublă”. Când le convine, deschid poarta duhovnicului şi iarăşi când le convine, merg la stareţă.
Maica Stareță Ierusalima: Exact aşa se întâmplă de cele mai multe ori!
Arhim. Efrem: Este nevoie de multă grijă. Trebuie ca maicile să fie sincere. Să respectăm şi să nu dispreţuim nici pe duhovnic, nici pe maica stareţă. Însă la o mănăstire de maici primul cuvânt îl are stareţa. Aceasta e rânduiala.
Maicile: Ni se dă o ascultare care este aproape imposibil de realizat, ţinând cont de programul foarte încărcat de fiecare zi. Este vorba de urmarea unor cursuri. Este motivată retragerea?
Arhim. Efrem: Asta am mai spus-o. Vei merge la stareţă şi îi vei spune care sunt problemele: “Maica stareţă, lucrul acesta îmi este cu neputinţă!” Şi eu nu cred că există vreun stareţ sau stareţă care vrea cu tot dinadinsul să facă rău, să sporească povara ucenicului punându-i în loc de 40, 100 de kg. Eu cred că trebuie să-ţi spui temerile, neliniştile, problemele şi, dacă vezi că totuşi insistă, vei face ascultare. Ştiţi câţi monahi şi monahii au plecat de la mănăstirile lor, chipurile pentru că nu exista duhovnicie şi nu se foloseau? Doar două motive există pentru care monahul are voie să plece: imoralitatea, când stareţul sau stareţa sunt imorali. Sfinţii Părinţi zic însă că dacă ei sunt imorali dar tu nu eşti influenţat, atunci trebuie să faci răbdare. Dacă însă te influenţează, atunci poţi să pleci. Iar al doilea motiv este erezia. Doar acestea două. Pentru alte motive nu se permite plecarea.
Maicile: Dacă avem pe cineva din familie intrat într-o sectă, poate fi pomenit la Sfânta Liturghie?
Arhim. Efrem: Nu, ereticii nu se pomenesc la Sfânta Liturghie. Însă te poţi ruga pentru ei cu şiragul de mătănii.
Arhim. Andrei: Când întâmpinăm în mănăstire, sau în afara mănăstirii, fiind la diaconie, lucruri nefolositoare sufletului, care nu sunt după duhul vieţii monahale, dar nu stă în putinţa noastră să ne rupem de ele, trebuie să mergem mai departe chiar dacă ne vătămăm, sau le respingem, asta însemnând a ieşi din ascultare?
Arhim. Efrem: Există lucruri pe care le poate întâlni monahul şi îl pot vătăma. Le va spune maicii stareţe sau stareţului pe un ton rugător: “Ştii, maică stareţă, lucrul acesta mă vatămă, nu pot să-l fac!” Iar eu cred că dacă totuşi stareţa insistă şi faceţi ascultare, vă va ajuta Dumnezeu. Nu vă va nedreptăţi harul, este cu neputinţă, de vreme ce sunteţi în ascultare.
Maicile: Fiind slab duhovniceşte pot risca văzând totuşi că, deşi în ascultare, sufletul se răceşte şi chiar se pustieşte?
Arhim. Efrem: Acest lucru există şi îl întâlnim cu toţii. Este o retragere a harului şi atunci simţim o schimbare înlăuntrul nostru, un gol, o tristeţe. Sunt lucruri pe care le întâlnim. Însă nu trebuie să ne temem. Vedeţi, acum plouă cu toate că ieri era soare. Mâine va bate vântul, iar poimâine va fi o zi însorită. Aşa este şi în lumea duhovnicească, pe toate acestea le va întâlni monahul. Însă nu este nimic grav, este ceva trecător. Sunt aşa numitele “schimbări duhovniceşti” după cum le spun Sfinţii Părinţi.
Arhim. Andrei: S-a scris şi s-a vorbit mult despre înnoirea duhovnicească de la Sfântul Munte Athos. Ce este esenţial în această înnoire duhovnicească şi cum s-ar putea face şi la noi?
Arhim. Efrem: Lucrul cel mai de seamă în această înnoire este faptul că toate mănăstirile au devenit de obşte, mai mult de jumătate fiind iniţial idioritmice. Iar lipsa de monahi de atunci a luat sfârşit odată cu venirea noilor călugări. Tradiţia în sine nu a încetat în această perioadă. Existau bătrâni care păstrau tradiţia, dar nu erau monahi tineri cărora să le-o transmită mai departe. Acum însă, slavă lui Dumnezeu, tradiţia continuă să se predea de la generaţie la generaţie.
Maicile: Ce să faci când simţi că maica stareţă nu are încredere în tine şi te bănuieşte de lipsă de sinceritate?
Arhim. Efrem: Să încercăm, prin ascultarea noastră, să o convingem că trebuie să aibă încredere în noi. Şi va avea încredere când va vedea că vom face ascultare corectă. Dacă în unele lucruri facem ascultare şi în altele nu, atunci nu va avea încredere în noi. Încrederea se obţine atunci când vom fi sinceri în conştiinţa noastră. Dacă stareţul sau stareţa îţi zice că nu are încredere în tine, nu trebuie să te superi pe ea, ci trebuie să te frământe acest lucru şi să te cerţi pe tine însuţi.
Arhim. Andrei: Sunt aici multe întrebări legate de Sfânta Împărtăşanie, deşi îmi amintesc că şi acum doi ani s-a discutat asta, s-a discutat şi aseară…
Arhim. Efrem: Eu am spus ieri, când am discutat acest subiect, că ar fi bine să faceţi aşa cum se întâmplă acum în toate mănăstirile din Sfântul Munte, să vă împărtăşiţi de patru ori pe săptămână. E bine s-o faceţi şi dumneavoastră aici şi veţi vedea că o să aveţi mare folos.
Maica Stareță Ierusalima: Deci Părintele Efrem: a vorbit ieri la stareţi şi la stareţe şi a explicat clar: dânşii postesc lunea, miercurea şi vinerea şi se împărtăşesc marţea, joia şi sâmbăta, iar duminică se împărtăşesc pentru cinstea Sfintei Învieri. Deci dacă posteşti lunea şi eşti în pace cu toată lumea şi părintele duhovnic te dezleagă, iar maica stareţă este de acord, vede că faci ascultare…
Arhim. Efrem: Aici nu postiţi lunea?
Maica Stareță Ierusalima: Ba da.
Arhim. Efrem: Fără ulei?
Maica Stareță Ierusalima: Nu, cu ulei. Şi vinerea mâncăm cu ulei, şi în post… C-avem şi muncitori…
Arhim. Efrem: De ce însă cu ulei?
Maica Stareță Ierusalima: Păi, uleiul ăsta e ca apa, nu-i ca la dumneavoastră!…
Arhim. Efrem: Trebuie să mâncaţi fără ulei luni, miercuri şi vineri. Numai dacă este sărbătoare, atunci puneţi ulei, aşa cum am avut astăzi.
Duhovnicul: Părintele Paisie Olaru, care nu mai este acum, spunea într-un cuvânt al său că nici rara împărtăşire, nici deasa împărtăşire nu foloseşte dacă nu avem sufletul curăţit şi împăcat cu Dumnezeu şi cu noi înşine.
Arhim. Efrem: Desigur, însă de vreme ce la mănăstire există condiţiile unei vieţi duhovniceşti curate, iar călugărul este atent, atunci să se împărtăşească des şi veţi vedea, încercaţi doar o lună să vă împărtăşiţi de patru ori pe săptămână şi veţi vedea rezultatul. Încercaţi.
Duhovnicul: La maici este greu să potrivim acest lucru…
Arhim. Efrem: De ce este greu?
Duhovnicul: Pentru că duhovnicul nu ştie când pot merge la biserică şi când nu…
Maicile: Problema e că nu poţi să te pregăteşti. Este diaconima şi nu ai timp…
Maica Stareță Ierusalima: Lasă diaconima, maică. Te duci la treabă, aşa cum ne-a zis părintele, cu “Doamne Iisuse…”, cu rugăciune, ca şi canonul pe care trebuie să ţi-l faci, să fii împăcat cu toată lumea, să nu superi pe nimeni, să ceri iertare dacă ai greşit şi te duci la Sfânta Împărtăşanie.
Duhovnicul: Dacă maicile care vor să se împărtăşească sunt la diaconie şi nu vin la slujbă, atunci duhovnicul le spune: “Nu te poţi împărtăşi!…”
Arhim. Efrem: Nu, părinte duhovnic, dacă ascultarea le împiedică să vină la slujbă, nu ai dreptul să le spui să nu se împărtăşească, de vreme ce sunt în ascultare! Adică bucătarul care face mâncare şi se jertfeşte la ascultare să nu se împărtăşească?! Dacă este la lucru nu este el de vină că nu vine la slujbă şi deci nu trebuie îndepărtat de la Sfântul Potir!
Maicile: În legătură cu spovedania: la o obşte de patruzeci de maici nu te poţi spovedi şi luni, şi miercuri, şi vineri ca să te poţi împărtăşi. Şi atunci, care este soluţia? La noi aşa se obişnuieşte.
Arhim. Efrem: Nu este necesar să vă spovediţi înainte de absolut fiecare împărtăşanie. Dacă nu există vreun păcat de moarte care să fie impediment pentru împărtăşanie, nu e nevoie. La noi sunt fraţi începători care vin să se spovedească des, unii la două zile, alţii în fiecare zi. Însă pe monahii mai vechi îi spovedim la cel mult cincisprezece zile. Dar le spunem din vreme: “Dacă se întâmplă să cădeţi într-un păcat mare, nu vă împărtăşiţi”. Sau pun anumite legături, de pildă cine intră în chilia altuia nu se împărtăşeşte. Mai întâi să vină să se mărturisească, îi dau canon şi abia după aceea se împărtăşeşte.
Maica Stareță Ierusalima: Părinte Efrem:, aici la mănăstire de maici apare obiceiul de a se împrieteni o maică cu alta…
Arhim. Efrem: Surorilor, aici la mănăstire nu suntem prietene, ci suntem surori. Una este prietena şi alta sora. Prietenia părtinitoare cu o maică duce la rezultate rele, trebuie să ştiţi lucrul acesta. Este o legătură sentimentală care coboară inima monahului de la dragostea către Hristos. Să aveţi mare grijă la aceasta.
Maica Stareță Ierusalima: De exemplu, maica stareţă opreşte pe sora sau pe maica la care observă că are această slăbiciune, să vorbească una cu alta, ci doar să spună “Blagosloviţi!”; le opreşte să mai intre una în chilia celeilalte şi totuşi nu ascultă şi intră pe furiş. Ce-i de făcut?
Arhim. Efrem: Oricine face ceva pe ascuns, harul nu mai sălăşluieşte în el. Priza s-a stricat şi lumina nu se mai aprinde. Aveţi grijă la lucrurile făcute pe ascuns. Nu vedeţi ce spune la Pateric? Era un diavol pe o frunză de lăptuci, iar un monah s-a dus pe furiş să mănânce şi s-a îndrăcit. Iar când îi citea Bătrânul dezlegarea, diavolul a zis: “Nu sunt eu de vină! Eu stăteam pe frunză şi călugărul a venit şi m-a mâncat pe furiş. El e de vină!”
Maica Stareță Ierusalima: Mai am o întrebare: Când maica stareţă rânduieşte pe o maică să facă curat la părintele duhovnic şi alta se duce fără blagoslovenia maicii stareţe şi îi face curat, sau îi spală hainele, sau alte lucruri şi nu ascultă; duce şi pe duhovnic îi ispită, tulbură şi pe stareţă şi introduce zâzanie între maica stareţă şi părintele duhovnic. Ce face stareţa în situaţia asta?
Arhim. Efrem: Mai întâi de toate, duhovnicul nu trebuie să primească o maică ce nu are binecuvântarea stareţei. Nu este corect, de vreme ce am spus că nu trebuie să facem nici un pas fără binecuvântare. Te duci să-l ajuţi pe duhovnic fără binecuvântare pentru că te simţi cumva obligată, deoarece duhovnicul te ajută spiritual. Păi, ce fel de slujiri îi faci duhovnicului de vreme ce, nefiind în ascultare, toată munca ta o ia diavolul? Ce iese de aici?
Maica Stareță Ierusalima: Ce face o maică sau o soră când e cu ascultare la biserică sau la pomelnice? Banii pe care îi ia de la pomelnice ar trebui să-i aducă ori la stăreţie, ori la casierie, dar ea îi împarte, fără blagoslovenia stareţei: îi dă ori duhovnicului, ori altei maici, etc. Aici să ne spună părintele ce-i de făcut, că sunt frământări foarte mari.
Arhim. Efrem: Banii care vin la mănăstire trebuie să meargă la maica stareţă. Aveţi grijă, banii sunt foc şi vă vor arde! Nu se poate!
Maicile: Ca întrebarea să fie mai clară: unde stau banii, la maica stareţă sau la casierie?
Arhim. Efrem: La maica stareţă se aduc toţi banii care vin la mănăstire, iar ea îi duce la casierie. Altfel, dacă banii ajung la maici şi vin nişte săraci la mănăstire, să zicem că îi împart la săraci. E o faptă bună, dar se face în neascultare. De aici însă diavolul le va duce în ispită. De aceea, orice poruncă aveţi, să ţineţi cu acrivie acea poruncă, pentru că Hristos acolo este ascuns, acolo îl veţi găsi. Hristos e ascuns în poruncile Lui. Iar între duhovnic şi stareţă trebuie să existe o conlucrare strânsă. Astfel vor dispare multe ispite.
Maicile: Dacă părintele duhovnic are conflict cu maica stareţă şi se duce şi o vorbeşte de rău la maici, sau invers, maica stareţă vorbeşte de rău pe duhovnic la maici, ce-i de făcut?
Arhim. Efrem: Niciodată, niciodată nu trebuie făcut un astfel de lucru, nici măcar cu un gest! Pentru că altfel aruncăm în aer tot ce-am clădit până acum!
Maica Stareță Ierusalima: Aţi auzit? Atenţie mare, maicilor, nu vă duceţi la părintele duhovnic vorbind de rău pe maica stareţă, sau să mergeţi la stareţă vorbind de duhovnic, pentru că băgaţi ispită între ei şi nu vă folosiţi, vă ardeţi. Duhovnicul trebuie să slujească, maica stareţă trebuie să se liniştească, că sunt probleme multe, aveţi mare grijă, mai ales cele tinere!
Maicile: Părinte stareţ, ce să facem când nu mai avem râvnă la biserică, la ascultare, la rugăciune; ce să facem în momentele acelea?
Arhim. Efrem: Trebuie să ne smerim şi să cerem mila lui Dumnezeu asupra noastră, ca să ne revină râvna. Râvna vine din cer. Tot darul cel bun de sus este, de la Părintele luminilor. De aceea, surorilor, nu vă grăbiţi, nu vă jucaţi cu focul, aveţi grijă de voi înşivă, căci cea mai mare cinste pe care ne-a făcut-o Dumnezeu în lumea aceasta este că ne-a chemat la călugărie. De aceea, să avem grijă să plinim această chemare şi cu toţii să plinim desăvârşirea harului, adică sfinţirea, care nouă monahilor, ne aparţine în mod desăvârşit, sfinţenie fără de care, după cum spune Sfântul Apostol Pavel, nimeni nu va vedea pe Domnul. Amin.
Maica Stareță Ierusalima: Aţi zis Amin, dar vreau să vă mai întreb ceva. Ce face Maica Stareţă sau părintele duhovnic când soborul nu mai are încredere în ei? În Maica Stareţă nu are încredere şi de aceea nu ascultă.
Arhim. Efrem: Dacă maicile nu au încredere în părintele duhovnic sau în Maica Stareţă, atunci asta este problema lor personală. Înseamnă că ceva nu merge cum trebuie înlăuntrul lor şi trebuie să se smerească pentru a înţelege unde este greşeala, ca să se poată îndrepta. Surorilor, diavolul a înghiţit oameni giganţi duhovniceşte, nu ca noi! Pe diavol încrederea în Stareţ este cea care-l sperie. Dacă nu există încredere, ne va înghiţi într-o clipă!
Maica Stareță Ierusalima: De exemplu vin şi-mi spun: „Nu mai pot sta aici, deoarece nu sunt mulţumită de duhovnicia părintelui, sau părintele sau Maica Stareţă nu face aşa cum cred eu că este bine. Şi de aceea vreau să plec la alţi duhovnici sau la altă mănăstire, că acolo e mai multă duhovnicie”.
Arhim. Efrem: La mănăstire nimeni nu vine fără voia lui Dumnezeu. Aici v-a adus harul lui Dumnezeu şi eu sunt sigur de asta. Aşa cum, de pildă, cineva se naşte într-o anumită familie, dintr-un anumit tată şi dintr-o anumită mamă. Deci n-are cum să se plângă lui Dumnezeu spunându-I: „Doamne, de ce nu m-au născut vecinii noştri?” N-ar fi ilogic? La fel se întâmplă şi în monahism. Harul lui Dumnezeu ne-a adus la mănăstirea aceasta, la acest duhovnic şi la această maică stareţă. Şi numai ascultarea ne poate muta în altă parte. Aşa cum, de pildă, s-a întâmplat la Mănăstirea Filotheu din Sfântul Munte. Fiind o obşte numeroasă, stareţul a zis: „Părinte cutare, să iei pe monahii aceştia şi să mergi la Mănăstirea Karacalu, tu să mergi la Xiropotamu, tu la Kostamonitu”. Aşadar, doar cu ascultare s-au mutat în altă parte. Deci ascultarea i-a sădit în alt loc, nu ei înşişi. Şi au reuşit acolo unde au fost trimişi şi au fost binecuvântaţi de Dumnezeu. Aşadar, de vreme ce ascultarea ne-a adus aici, atunci tot ascultarea trebuie să ne scoată. Noi eram la Nea Skiti, în Sfântul Munte, şi Gheronda Iosif, stareţul nostru, ne-a zis: „Vom merge la Vatopedi”. Aşadar de ascultare am mers la Vatopedi. Fără ascultare nu izbuteşte nimic, totul e lipsit de conţinut. Şi să ştiţi că majoritatea monahilor care pleacă de la mănăstirile lor o fac chipurile din pricini duhovniceşti. De fapt pleacă pentru a-şi face voia!
Maica Stareță Ierusalima: Exact!
Arhim. Efrem: Amin!
Maica Stareță Ierusalima: Vă mulţumesc din suflet! Să vă dea Dumnezeu sănătate, să veniţi mai des. Şi când veniţi să nu veniţi grăbit, cu program aşa scurt pentru noi. E foarte greu să exprimăm în câteva ceasuri toate câte acumulăm în noi în atâţia ani.
Arhim. Efrem: Ne vom vedea peste doi ani.
Maica Stareță Ierusalima: Să ne ajute Dumnezeu!