Sf. Antonie cel Mare (Ρουμανικά, Romanian)

1. Mitropolitul Augustin Kantiotis

Astăzi Biserica noastră îl sărbătoreşte pe Antonie cel Mare. Vom spune câteva învăţături din viaţa lui.

Sfântul Antonie s-a născut în secolul al III – lea d.Hr., în epoca Marelui Constantin, în Alexandria. Avea părinţi evlavioşi, dar şi bogaţi, care murind l-au lăsat moştenitor al unei mari averi. N-a vrut însă să înveţe carte.

Încă de tânăr se ducea la biserică. Într-o duminică a auzit în Evanghelie că Hristos spune acelui om bogat care căuta desăvârşirea: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde ale tale şi dă-le săracilor” (Matei 19, 21), adică să îţi vinzi averile şi să le împarţi nevoiaşilor. Şi noi am auzit acest cuvânt de multe ori, dar nu ne impresionează prea mult. El a auzit acest cuvânt pentru prima oară şi nu a fost nevoie să-l mai audă o dată. Imediat a spus: „Acest cuvânt se referă la mine”. Şi imediat ce a ieşit din biserică, a luat eroica hotărâre şi a mers mai departe: a vândut toate cele moştenite – 300 de ţarini alese, a dat banii săracilor, iar după ce s-a îngrijit de mica sa soră orfană, s-a dus şi a ieşit din cetate spre pustie. Acolo a trăit mulţi ani, peste 85. Cine poate să istorisească aspra sa luptă de acolo împotriva demonilor?

1. În Alexandria existau înţelepţi, care citeau multe cărţi. Aceştia au auzit de faima lui şi nu se pricepeau cum un analfabet reuşise să ajungă la astfel de măsuri. S-au dus deci şi l-au aflat în pustie. Îl întreabă:

– Noi ne ostenim citind pe Platon, pe Aristotel, pe atâţia înţelepţi. Tu ce cărţi citeşti?

– Eu, zice, studiez cărţile pe care voi nu le băgaţi în seamă.

– Care sunt aceste cărţi?

– Sunt cărţile lui Dumnezeu care se află înaintea noastră. Prima carte este soarele care ne luminează ziua, ne încălzeşte, ne dăruieşte viaţă. „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale”. „Slavă Ţie, Celui ce ne-ai arătat lumina…” (şi până astăzi, într-adevăr, ştiinţa nu şi-a spus ultimul cuvânt, ci încă studiază soarele). Altă carte este luna cu lumina ei smerită din timpul nopţii. O carte este şi pământul pe care locuim. O carte este marea cea mare şi nesfârşită. O carte sunt râurile, carte sunt plantele şi arborii, carte animalele şi păsările, carte toate acestea de la cele mai mici până la cele mai mari. Carte este natura. Acestea sunt, zice, cărţile pe care le citesc şi le studiez. Şi mă minunez şi zic şi eu: „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti singurul Dumnezeu care faci minuni” (Psalmul 76, 14-15).

Au rămas uimiţi şi au plecat gânditori.

2. Faima Marelui Antonie a ajuns până la Constantinopol. Constantin cel Mare s-a minunat de el şi i-a trimis o scrisoare. Când a ajuns scrisoarea în pustie ucenicii îi spuneau:

– Cât de mult îl preţuieşte împăratul pe dascălul nostru!

Marele Antonie a spus:

– Vă minunaţi că un împărat pământesc mi-a trimis o scrisoare? Să vă minunaţi că Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce domnesc, înaintea Căruia toţi împăraţii sunt un zero, ne-a trimis scrisoare. Şi scrisoarea lui este Sfânta Scriptură. O citim oare cu un interes asemănător?

Mi-amintesc că, atunci când ca preot militar mă aflam şi eu într-un post de pază, am văzut din spate, fără să mă fi zărit cineva, un soldat care citea ceva şi plângea. M-am apropiat de el. Ce citea? Primise o scrisoare de la mama lui. Deci precum acesta, dar şi noi toţi, când primim o scrisoare de la o persoană iubită, o citim şi o recitim, într-un mod asemănător, zice Marele Antonie, trebuie să citim – şi să împlinim – Sfânta Scriptură.

3. Dar Sfântul Antonie, după cum am spus, avea război de la cel viclean. Odată, într-un moment de ispită, satana i-a spus: „Antonie, altul ca tine nu există. Eşti cel mai sfânt de pe pământ…”. Periculos gândul mândriei. Marele Antonie l-a izgonit. Însă a auzit atunci şi un alt glas de la Dumnezeu:

– Vrei să vezi cine este cel mai sfânt? Mergi jos în Alexandria (marea cetate în bogăţie şi stricăciune), şi acolo îl vei afla.

Coboară în Alexandria. Şi după ce a trecut de centru şi de părţile mărginaşe ajunge la un subsol. „Aici” – i-a spus îngerul Domnului – „locuieşte cel mai sfânt om din lume”. Când a intrat a văzut un cizmar.

– Tu ce faci?, îl întreabă. Cum vieţuieşti?

– Mă trezesc dimineaţa şi îmi fac cruce. Îmi chem femeia şi copiii, facem rugăciune şi citim Evanghelia. Apoi vin aici la cizmărie şi muncesc. Din tot ce scot, dau şi la unul mai sărac. Plâng pentru păcatele mele şi cer mila lui Dumnezeu.

– Nu faci nimic altceva?

– Nimic altceva.

Şi s-a minunat Marele Antonie.

Poţi să te duci în Sfântul Munte şi să pustniceşti într-o peşteră, şi totuşi să te duci în iad. Şi se poate să rămâi în cel mai stricat oraş (cea mai stricată societate) şi să trăieşti nu numai cu înţelepciune, ci şi în feciorie.

4. În vremea Marelui Antonie trăia în Alexandria un teolog orb. Se numea Didim şi ştia pe dinafară Sfânta Scriptură. Aşadar Marele Antonie l-a întâlnit şi îi zice:

„Să nu te întristezi că nu ai ochi trupeşti. Astfel de ochi au şi muştele, şi ţânţarii, şi toate animalele. Tu ai alţi ochi, ochi îngereşti, care Îl văd pe Dumnezeu şi lumina Lui”.

„Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu” (Matei 5, 8). Astăzi oamenii sunt orbi. În atâtea mii câţi văd?

Unuia din cei care au venit şi l-au cunoscut de aproape, Avva Sisoe i-a spus: Dacă aş fi avut un gând de-al lui Antonie, „m-aş fi făcut cu totul foc” (9 Filocalia 1, 664). Mă minunez, zice, de Marele Antonie. Noi nu ne gândim la Dumnezeu, pe când el continuu se gândeşte la El. Dă-mi, zice, Dumnezeul meu, un gând din gândurile pe care le-a avut Sfântul Antonie şi mă voi face „cu totul foc”.

Sfântul Antonie a trăit în epoca ereticilor arieni şi lupta împotriva lor. În principal însă lupta împotriva satanei în pustie. Şi iată că a ajuns să treacă de 100 de ani. Ce mânca? Era un mare postitor. Mânca foarte puţin şi bea apă din Nil. Hai să vedem dacă tu cu biftecurile tale, vei trăi 105 ani, cât a trăit Marele Antonie! Astăzi programul oamenilor este: „să mâncăm şi să bem, căci mâine vom muri” (Isaia 22, 13; I Corinteni 15, 32). Este epoca consumismului. Dar postul este medicament al longevităţii. Longevitatea depinde deci şi de noi.

***

Aceste puţine cuvinte am vrut să le spun dragostei voastre. Şi acum noi ce trebuie să facem? Sfântul Antonie a auzit o singură dată cuvântul Evangheliei şi l-a împlinit. Noi le auzim, le auzim, şi nu credem în cuvintele lui Dumnezeu. Cosma Etolianul spune completându-l pe Sfântul Antonie: „Îţi spune Hristos să vinzi toate averile tale şi să le dai săracilor, dar tu nu o faci. Ei, atunci fă altceva: dă jumătate. Nici asta nu o faci? Atunci dă o zecime. Nimic!”. Dovadă, când se face colectă: oamenii nu răspund la nevoile altora. Dacă împlinim Evanghelia lui Hristos, ajunge; nu avem nevoie de alte „evanghelii”; nici a lui Nietzsche, nici a lui Lenin, nici a lui Marx, nici a oricărui altuia. Dacă împlinim toţi Evanghelia lui Hristos, mici şi mari, săraci şi bogaţi, planeta noastră ar putea să hrănească o mulţime de patru ori mai mare. Însă acum oamenii mor de foame jos în Somalia şi în alte părţi.

Aşadar, să trăim după Evanghelie după cum ne-a spus Marele Antonie. Şi să ne rugăm să ne învrednicească să sărbătorim sfânta lui pomenire. Amin.

2. Arhim. Ioil Konstantaros

Binecuvântaţi fraţi, două mari figuri cinsteşte şi sărbătoreşte Biserica noastră duminică. Doi oameni care au trăit diferite moduri de viaţă, însă a căror dragoste faţă de Dumnezeu, pentru că s-au nevoit, le-a dăruit tot ce este mai înalt pentru om. Sfinţenia. Primul este Antonie cel Mare, iar al doilea Sfântul Nou Mucenic Gheorghe, care a mărturisit în Ioannina.

Să vedem pe scurt pe marele ascet al pustiei pentru a primi şi binecuvântarea sa.

Sfântul Antonie este un mare eremit, ascet şi cuvios, pentru care a fost numit şi dascăl al pustiei. De mic copil s-a lipit de Mântuitorul nostru, Domnul Iisus Hristos, şi a învistierit în inima lui curată şi nevinovată cuvintele lui Dumnezeu, pe care le asculta în biserică. Şi era aşa de îmbunătăţit şi atâta râvnă arăta, încât, chiar dacă era analfabet, cunoştea pe de rost întreaga Sfântă Evanghelie şi întreaga Sfântă Scriptură. Şi acesta a fost motivul pentru care la vârsta de 20 de ani, adică la vârsta la care alţii gustă din plăceri şi ca nişte fără de minte îşi satisfac patimile, tânărul Antonie s-a lepădat de toate, a împărţit averile sale bogate săracilor şi a luat calea pustiei pentru a trăi viaţa cea aspră şi nevoitoare a ascezei. Ce a reuşit? Este suficient dacă cineva studiază viaţa şi petrecerea sa pe care ne-a lăsat-o ca pe o nepreţuită comoară ucenicul său, Atanasie cel Mare. Şi doar faptul că cel mai eroic dintre sfinţi şi cel mai sfânt dintre eroi, adică Atanasie, se sprijinea pe Marele Antonie, deoarece l-a avut drept stareţ, deci doar lucrul acesta ar fi de ajuns pentru a dovedi înălţimile cu anevoie de surprins ale virtuţii şi ale sfinţeniei cuviosului. Ce ar putea fi semnalat mai întâi şi ce ar putea fi lăsat ca secundar din minunata sa viaţă? Că s-a luptat corp la corp cu însuşi diavolul şi a scos diavolii din oameni? Că arienii (strămoşii milenariştilor sau „martorilor lui Iehova” de astăzi) tremurau doar când era de faţă, atunci când rar cobora în zgomotoasa Alexandrie? Sau să accentuăm că iubea cu ardoare mucenicia pentru dragostea şi slava lui Hristos? Şi, într-adevăr, a devenit mucenic prin alegerea sa şi prin nevoinţele sale neobosite. Întreaga sa viaţă a mucenicit cu mucenicia albă a conştiinţei; de aceea a şi primit atâta har încât fiii săi duhovniceşti au umplut de sfinţenie şi de nevoinţe pustniceşti toate pustiurile.

Ca urmare este ceva firesc, ca până la sfârşitul istoriei, noi, creştinii ortodocşi cu respect, dar şi cu emoţie sfântă să invocăm rugăciunile lui şi binecuvântatul cin călugăresc şi pustnicesc, cântându-i cu sfânt entuziasm: „Mulţimile călugărilor pe tine, îndreptătorul, te cinstim, Antonie, părintele nostru. Căci prin tine pe cărarea cea dreaptă cu adevărat a umbla am cunoscut”.

Fraţii mei, noi toţi conştientizăm că epoca în care trăim este epoca în care, potrivit cuvântului Sfântului Antonie, lumea va înnebuni din cauza multelor păcate şi a urii diavolului. Dacă va mai fi unul înţelept şi cumpătat, curat şi pur, credincios şi mărturisitor, atunci toţi vor spune: „Uitaţi un nebun!”. Un nebun care a rămas singur şi nu urmează curentului lumii. Fără îndoială, cu cât va trece timpul, cu atât această situaţie se va înrăutăţi. Se va înrăutăţi, dar Dumnezeu va oferi în chip bogat aleşilor Săi harul Său pentru a călăuzi sufletele bine intenţionate. Cu siguranţă, toţi credincioşii recunoaştem şi mărturisim înălţimea cinului nostru monahal, pentru că, potrivit Sfântului Ioan Scărarul: „…lumina oamenilor este vieţuirea monahală”. Totuşi, pentru ca cineva să câştige raiul, pe care toţi îl dorim, nu înseamnă că în mod obligatoriu trebuie să aparţină binecuvântatului cin al monahilor. Aşadar, fie cleric, fie monah, fie mirean, important e să fie creştin ortodox viu. Dacă credinciosul simte în inima lui flacăra iubirii faţă de Hristos, dacă se nevoieşte în fiecare ceas şi în fiecare clipă ca să devină râvnitor al faptelor bune, dacă se întâmplă asta, atunci nu are a se teme de nicio primejdie şi nu are să păţească niciun rău din partea apostaziei şi a nebuniei care a cuprins lumea şi societatea noastră.

Credinciosul, nevoitorul credincios, adevăratul fiu al Marelui Antonie va rămâne statornic şi va propăşi în pocăinţă şi în virtute.

Fie ca marele nostru sfânt, dascălul pustiei, Marele Antonie să ne dăruiască râvna sa pentru vieţuirea ascetică ortodoxă şi curaj pentru mărturisirea lui Hristos. Amin.

Traducere din elină: monahul Leontie