Părintele Arsenie Boca, cuvânt la Duminica fiului risipitor (Ρουμανικά, Romanian)

Pilda aceasta numai Dumnezeu o putea spune; căci limba omenească nicicând n-a putut cuprinde în mai puţine cuvinte, mai simplu şi mai profund toată tragedia omului, peste care El revarsă un ocean de iubire şi înţelepciune. Toţi ne recunoaştem în acest fiu risipitor, căzut de la cinstea de fiu al lui Dumnezeu, până la „rangul” unui porcar decăzut şi cu sufletul în zdrenţe.

Tatăl i-a respectat partea de avere, deşi o avea în dar. I-a respectat darul libertăţii, în baza căruia omul poate sui nebănuitele trepte ale desăvârşirii, dar poate coborî şi până la cea mai grozavă desfigurare morală.

„Cina cea de taină” – cel mai cunoscut tablou din Renaştere – a fost lucrat de Leonardo da Vinci în vreme de 12 ani. A căutat mult un model pentru Iisus. În sfârşit l-a găsit într-un tânăr, frumos la chip, bun, blând, cu suflet mare şi radiind de dragoste, un vrednic urmaş al lui Iisus. L-a zugrăvit deci la locul de cinste. Pe ceilalţi apostoli i-a găsit mai uşor afară de Iuda. Acesta trebuia să exprime – dacă nu chiar să fie – modelul neîncrederii, veninul invidiei, încremenirea îngustimii, răutatea şi trădarea.

Aproape se împlineau cei 12 ani de când începuse tabloul, când iată că găseşte la Milano un om, care corespundea întocmai vederilor lui Leonardo. Îl plăteşte ca model şi-l aduce în trapeza mânăstirii, unde zugrăvea „Cina cea de taină”. Era model de Iudă: întunecat la chip, deci şi la suflet, brăzdat de patimi, vulcan de ură şi de necredinţă. Pictura se apropia de sfârşit. În sufletul lui „Iuda” se petrecea o frământare cumplită; când, deodată, opreşte pictorul şi-i spune: „Tot eu am fost model şi acum 12 ani, când zugrăveai pe Iisus !” Leonardo a strigat speriat: „Tu, eşti acelaşi?!”

Mai departe istoria nu ne spune nimic, dar se înţelege ce s-a petrecut, adică ce se petrecuse…

Fapt este că oricât ar fi cineva de cufundat în ticăloşie, oricât iad ar avea în suflet, oricâte turme de porci ar avea zugrăvite pe obraz, Dumnezeu totuşi crede în fiul său, omul, şi el nu este cu desăvârşire pierdut.

Noi obosim aşteptând întoarcerea unui copil, a unui frate, a unui tată beţiv, dar Dumnezeu nu descurajează. Dumnezeu te urmăreşte cu iubirea Sa îndurerată, în orice ţară te-ai duce. Iubirea e ca Dumnezeu: nu are hotare. Unul din sfinţii Părinţi o spune limpede: „Iisus urmăreşte pe toţi oamenii, oricât fug de departe, să-i ajungă şi să-i întoarcă acasă. Şi asta face până la sfârşitul lumii”.

Pilda aceasta, a fiului pierdut, ne trezeşte un arzător interes să ştim: care poate fi cauza, pentru care omul ajunge să piardă chipul lui Iisus din făptura sa şi să apară în locul lui chipul lui Iuda?

Cunoaştem decăderi cu răsunet:

Solomon – despre care spune Scriptura că „era cel mai înţelept dintre fiii răsăritului” – ajunge din cauza femeilor să-şi dispreţuiască templul şi pe Iehova şi să cadă în credinţe rătăcite. Faust (un fiu pierdut din epoca modernă) încheie contract cu diavolul să-şi dea sufletul pentru veşnicie, în schimbul unei clipe, despre care să spună: „Stai clipă, eşti prea frumoasă!”

Deci cauza desfigurării omului stă în căutarea greşită a fericirii sale în lucrurile acestei lumi. Făptura omului, ca fiu al lui Dumnezeu, are ceva din infinitatea Tatălui său, care nu se satură, nu numai cu roşcovele porcilor, dar nici cu nimic altceva, decât cu desăvârşirea lui Dumnezeu. E atât de mare sufletul omului – după obârşia sa – încât numai Dumnezeu îl poate umple.

Cu orice altceva de-ai încerca să-ţi saturi sufletul, nu faci altceva decât să ţi-l îngustezi pe măsura dorinţei urmărite: asta-i desfigurarea lui! Cu alte cuvinte renunţi la înrudirea ta cu Dumnezeul nemărginirii şi te lipeşti de ceea ce mulţi Părinţi ai Bisericii o izbesc cu o vorbă aspră: „Curva lume”.

Să fii în lume, dar totdeauna mai presus de lume.

Nu îngusta rostul vieţii numai la idealuri pământeşti!

Împlineşte-le şi pe-acelea, dar totdeauna fii mai presus de ele!

Din cauza nestatomiciei lor, a conflictelor cu răutatea şi infirmitatea lumii, trebuie să-ţi asiguri viaţa în Dumnezeu, care nu te minte, cum te minte mai sus pomenita lume.

Iată ce însemnează să-ţi „vii întru sine”: momentul cel mai de preţ din viaţa ta pământeană, adică să te regăseşti în adevărata ta fire şi apoi să te „scoli” din rosturi mărunte şi să te întorci Acasă, în „braţele părinteşti” ale lui Dumnezeu, Tatăl tău şi Tatăl nostru, care-ţi va găti ţie o „cină de taină”.

Nu-i mirare că, fără găsirea acestui rost al vieţii, altul nu-i găseşti,şi fără rost nu te poţi suferi. Găsit-ai comoara aceasta în ţarina vieţii tale?

Dacă da, ai găsit Împărăţia lui Dumnezeu; iar semn c-ai găsit-o e bucuria nestăvilită, care te face să spargi deznădejdea oricărui decepţionat al lumii, să-i aprinzi şi lui un ideal în inimă, şi să-l duci: în inima ta, Cerului, bucurie mare!