Constantin Oprişan – martirul filozof (Ρουμανικά, Romanian)

„Nu este atâta de strălucit cerul care se împodobeşte cu mulţimea stelelor pe cât sunt înfrumuseţate trupurile mucenicilor cu strălucitele puroaie ale rănilor.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Noul Mucenic al lui Hristos Constantin Oprişan a trăit în această vale a plângerii 37 de ani. Înzestrat cu mare talent poetic şi filozofic, după ce „uceniceşte” o vreme pe lângă Martin Heidegger la Freiburg, este arestat în 1948 la Cluj laolaltă cu floarea studenţimii româneşti pentru vina de a-L iubi pe Hristos şi a dori o Românie creştină. Lasă în urmă carieră, tinereţe, soţie, familie şi tot ce înseamnă bucurie şi strălucire lumească pentru a se îmbrăca în slava cea nepieritoare a Crucii în temniţele comuniste.

Numele său a fost un simbol al verticalităţii creştine pentru cei din generaţia sa, motiv pentru care vrăjmaşul mântuirii a pornit asupra lui război puternic, vrând să piardă cât mai multe suflete. La Piteşti, Gherla, Jilava, Constantin Oprişan a pătimit chinuri cumplite, adevărate pagini de martirologiu românesc.

Schingiuirea lui Constantin Oprişan – Gherla

Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare care trebuia el însuşi salvat. Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan, vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi. Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu Satan, pentru trupul lui Moise: «Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!» (Iuda 9).

Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Oprişan: „Culcă-te!“. Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinski au trecut de-o parte şi de alta a lui Oprişan, întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora:

– Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet! Încet, încet! Picătură cu picătură.

(Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată)

L-au chinuit ca pe Hristos…

Pe Costache Oprişan l-au chinuit ca pe Hristos, săptămâni de-a rândul. L-am văzut odată, când ne-au scos la aer. Îşi dăduse cămaşa jos şi spinarea lui toată era zebrată în forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, răstignit, ştie Dumnezeu! (E. Măgirescu – Moara dracilor)

Moartea în Casimca Jilavei

Costache Oprişan era cu noi în celulă. Era foarte bolnav. Avea o tuberculoză care îi măcina plămânii şi în fiecare dimineaţă trebuia să-şi facă toaleta plămânilor. În prima dimineaţă a tras cum a putut el tineta în faţa patului, că nu se putea da jos din pat şi a început să-şi facă toaleta plămânilor. Eu stăteam lângă uşă, chiar aproape de el şi am văzut cum curgea puroiul din plămânii lui: bucăţi de carne, aproape bucăţi de plămân. (…) Apoi între mine şi el s-a creat o legătură extraordinară. Între noi toţi. Costache era un om de mare înălţime sufletească, cu o inteligenţă fenomenală, era un om care nu mergea pe lucruri mărunte, mergea pe lucruri mari. Fusese şef în Frăţiile de cruce, dar nu asta era important atunci pentru noi. Important era că el aducea în celula noastră Duhul lui Dumnezeu. Şi intelectual ne-a ajutat foarte mult, şi prin tot ceea ce a făcut…

Nu vorbea mult. Ne vorbea în fiecare zi una sau două ore, pentru că nu era în stare să vorbească foarte mult. Dar fiecare cuvânt ce ieşea din gura sa era un cuvânt sfânt, numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iubire. Îşi spunea rugăciunile, şi ce adânc impact avea aceasta asupra noastră, auzindu-l pe el spunând aceste rugăciuni, ştiind cât de mult suferea… Puteam citi în ochii săi lumina duhovnicească şi dragostea. Era ca un efluviu de dragoste pe chipul său. Niciodată n-a spus ceva împotriva torţionarilor săi, iar nouă ne vorbea mereu despre dragostea lui Hristos.(…) Să fiu bun, să iert, să nu blestem pe torţionar, să nu consider nimic din ale lumii acesteia comoară, de la el am învăţat. În fapt, el a fost unul din cei care trăiau pe alt nivel.

Noi tot timpul îl păzeam: ziua, noaptea pentru că nu ştiam când va muri. Marcel îl păzea, – îmi amintesc foarte bine scena aceasta, şi la un moment dat l-am auzit spunându-mi în şoaptă: „Ghiţă! Costache moare”. M-am repezit la Costache Oprişan şi l-am văzut. Dacă aţi văzut vreodată o pasăre cum moare… Se lasă un fel de ceaţă pe ochii păsării şi ochii îşi pierd strălucirea. Aşa era Costache. Ochiul lui pierduse strălucirea vieţii. (…)

Marcel plângea, Iosif plângea, toţi plângeam. Nu mai spuneam nimic. Ce puteam spune? Am luat un prosop şi i-am spălat trupul ca să-l pregătim cum trebuie pentru a fi îngropat în pământ. Apoi am bătut la uşă şi am spus gardienilor că a murit. Au venit după trei ore. Gardianul a spus să-l dezbrăcăm, pentru că atunci când murea cineva trebuia scos în pielea goală din celulă. Hainele să fie făcute pachet şi predate la magazie. L-am pus pe Costache pe o targă, dezbrăcat complet, Marcel a rămas să-i facă pachetul şi eu cu Iosif am scos targa afară în curte. Nu mai părăsisem niciodată acea celulă – acea celulă ce nu avea nici lumină, nici ferestre. Apa pătrundea prin pereţi; sub trupurile noastre saltelele erau putrede. Aşa, pentru prima dată, gardianul ne-a ordonat mie şi prietenului meu să luăm trupul lui Constantin Oprişan şi să ieşim afară.

Era atât de frumos afară! Flori şi copaci şi cerul albastru… Uitasem despre frumuseţea lumii cât stătusem în celulă. Când am ieşit afară am văzut că lumea nu se schimbase. Era verdeaţă pretutindeni, florile erau foarte frumoase, iar gardul acela care ne separa pe noi, – că era o curte a noastră specială -, era plin de zorele. Această vegetaţie, aceste flori ne răneau. Era ca o insultă adresată nouă, fiindcă noi sufeream, muream… dar universului nu-i păsa de noi. Soarele apunea şi era o lumină aurie. Costache era numai piele şi os. Avea o culoare galbenă, absolut galbenă, cred că se vărsase toată bila în momentul morţii şi strălucea ca şi cum ar fi fost de aur.

L-am scos afară, l-am pus acolo cu targa în afara curţii, gardianul s-a întors înapoi. Iar Iosif a rupt o floare şi a pus-o pe pieptul lui Costache Oprişan. Gardianul a spus: „Am să vă învăţ eu pe voi minte, pe toţi!”. Însă Iosif a răspuns: „Pe noi puteţi să ne învăţaţi, dar el a scăpat. Nu-i mai puteţi face nimic!”. Aşa l-am lăsat pe Costache strălucind, ca de aur. Aşa a rămas. Cu o floare mică, albastră, pe pieptul lui… Ca un sfânt. Dumnezeu l-a răsplătit cu această lumină de apus, lumină de aur, şi cu o mică floare albastră pe piept. Cred că este cel mai impresionant lucru pe care l-am văzut în viaţa mea… (Părintele Gheorghe Calciu)