Pericopa apostolică la sărbătoarea Sfântului Nicolae (Evrei 13: 17-21) (Ρουμανικά, Romanian)

Sfântul Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, făcătorul de minuni, este una dintre cele mai mari personalităţi, pe care Biserica noastră le cinsteşte şi le sărbătoreşte cu mare cuviinţă. Viaţa lui este plină de sfinţenie şi de virtuţi evanghelice. Toată viaţa sa este o „bună-mireasmă a lui Hristos”. S-a arătat cu adevărat „mai-mare” şi „păstor bun”, adică povăţuitor duhovnicesc al ortodocşilor. De aceea şi lectura apostolică care se citeşte este cea care sfătuieşte pe credincioşi să asculte de povăţuitorii lor duhovniceşti, cum a fost şi însuşi Sfântul Nicolae.

Să vedem într-o scurtă traducere … versetele textului sfânt şi să ne oprim apoi asupra unui punct:

„17. Ascultaţi pe mai-marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă, ca să facă aceasta cu bucurie şi nu suspinând, căci aceasta nu v-ar fi de folos.

18. Rugaţi-vă pentru noi; căci suntem încredinţaţi că avem un cuget bun, dorind ca întru toate cu cinste să trăim.

19. Şi mai mult vă rog să faceţi aceasta, ca să vă fiu dat înapoi mai curând.

20. Iar Dumnezeul păcii, Cel ce, prin sângele unui testament veşnic, a sculat din morţi pe Păstorul cel mare al oilor, pe Domnul nostru Iisus,

21. Să vă întărească în orice lucru bun, ca să faceţi voia Lui, şi să lucreze în noi ceea ce este bine plăcut în faţa Lui, prin Iisus Hristos, Căruia fie slava în vecii vecilor. Amin!”

Nu trebuie să ne scape niciodată din conştiinţă, fraţii mei, că este poruncă a Sfântului Duh să avem încredere în povăţuitorii noştri duhovniceşti şi, fireşte, să ne supunem lor.

Acesta constituie unul din principiile cele mai de bază în spiritualitatea ortodoxă. Biserica noastră, în fiecare neam, se îngrijeşte ca această ascultare să fie îndeplinită de către toţi membrii ei, atât în ceea ce priveşte credinţa ortodoxă, cât şi în ceea ce priveşte morala creştină, care sunt propovăduite de către păstori, „mai-marii”, adică clericii care sunt şi responsabili.

Fireşte, aceasta se întâmplă, trebuie să se întâmple şi pentru că ei, „mai-marii”, dintru începuturi priveghează pentru mântuirea sufletelor turmei pe care Hristos le-a încredinţat-o şi înaintea Căruia vor da seamă pentru fiecare suflet. Vor da seama Celui care El însuşi este „Păstorul cel Mare al oilor”.

Fără îndoială, iubiţii mei, nu este întâmplător că în acest punct funcţionează o „lege duhovnicească”, potrivit căreia fiecare turmă cuvântătoare şi-a recunoscut, îşi recunoaşte şi-şi urmează păstorul autentic, adevăratul „mai mare”, care într-adevăr priveghează şi în multe feluri lucrează pentru propăşirea şi mântuirea turmei încredinţate lui.

Şi dimpotrivă, atunci când turma simte că „păstorul ei” nu întruneşte condiţiile Bunului Păstor şi nu aplică poruncile în răspunderile sale pastorale, ea se limitează doar la o „ascultare exterioară”, fără să simtă cinstirea ce izvorăşte din interior şi care este inspirată în suflete de către autenticitate.

Cineva poate să nege că există astfel de cazuri care rănesc trupul Bisericii noastre în fiecare epocă? Şi, fireşte, cauza nu este întotdeauna turma, care, într-adevăr, în ciuda lipsurilor sale, caută păstori destoinici şi sfinţi care să-şi arate iubirea lor, priveghind „pentru sufletele pentru care vor da seama”.

Dar, vai!, există încă un caz foarte tragic atunci când „păstorul”, „cu capul descoperit”, abătându-se cu totul de la calea binecuvântată a misiunii sale, predică în plan dogmatic, rătăciri şi erezii, iar în morală, aprobă abateri şi fapte trupeşti, ca şi vechii nicolaiţi, care în cele din urmă conduc sufletele la distrugere şi la iad. Se înţelege că în astfel de cazuri, nu numai că ascultarea şi încrederea turmei nu zideşte, ci se impune să se aplice procedurile nomocanonice prevăzute, iar respectivii să fie scoşi în afara turmei ca „un păstor năimit şi rău”.

Ne-ar trebui multe pagini dacă am dori să ne referim pe larg la exemple de persoane şi desigur persoane înalte, din Istoria bisericească, care „au dat greş” din pricina demonicului lor egoism, şi din păstori au ajuns ereziarhi rătăciţi, sfâşiind „cămaşa cea necusută a lui Hristos”.

Ereziarhul Arie constituie exemplul clasic al tuturor celor menţionate. Iar Sfântul Nicolae, cinstit astăzi, fiind conştient de misiunea sa, ca un păstor adevărat, împreună cu ceata dumnezeieştilor Părinţi de la Sinodul I Ecumenic din 325, la Niceea Bitiniei, a condamnat erezia şi pe ereziarh, arătându-se pe sine ca „îndreptător credinţei” pentru totdeauna în întreaga pleromă a Bisericii noastre.

Minunata viaţă a sfântului, pe care va trebui să o studiem, şi în acest punct este cu desăvârşire deosebit de didactică şi de emoţionantă. Pentru aceasta, fraţii mei, este nevoie să cunoaştem credinţa noastră ortodoxă, să o trăim conştient, şi ca o „turmă cuvântătoare” să ne încredinţăm „păstorilor celor buni”, care priveghează, care se ostenesc şi care sunt gata să-şi dea şi viaţa lor pentru turma pe care le-a încredinţat-o iubirea lui Dumnezeu.

Este necesar să subliniem acum că nu datorăm ascultare şi nu ne vom încredinţa oamenilor care şi-au pierdut „buna mărturie din afară” şi au falsificat dreptarul credinţei şi al moralei? Fireşte că refuzăm ascultarea şi îndrumarea noastră de către oameni care cu timp şi fără timp propovăduiesc blestematul ecumenism şi cancerigenul sincretism religios, cu toate celelalte rătăciri satanice care decurg de aici.

Încheind, să-l rugăm pe marele sfânt al Bisericii noastre, pe Sfântul Nicolae, să mijlocească pentru întreaga pleromă a Bisericii noastre Ortodoxe Luptătoare şi în acelaşi timp să binecuvinteze pe tinerii feciorelnici şi curaţi, să intre în rândurile sfântului nostru cler; oameni drepţi şi râvnitori ai predaniilor noastre părinteşti, care vor trăi pentru Biserică şi nu din Biserică; păstori buni care vor fi împodobiţi cu harismele cereşti de care dispunea şi Sfântul Nicolae. Amin.

Arhim. IOIL Konstantaros

Traducere, I.F.