Everghetinos – Tema 12 (4) (Ρουμανικά, Romanian)

Despre faptul că părinţii iubitori de Dumnezeu trebuie să se bucure și să mulţumească atunci când copii lor sunt ispitiţi pentru Domnul. Mai mult, trebuie să-i îndemne spre lupte și primejdii pentru virtute

4. Din Viaţa Sfintelor Muceniţe Sofia, Pistis, Elpis și Agapis

Asemenea, și minunata Sofia le-a întărit spre nevoinţe și moarte pe cele trei fiice ale sale, Pistis, Elpis și Agapis, chiar înainte de mucenicie, cu îndemnuri pline de dragoste dumnezeiască. Apoi a fost de faţă la mucenicie și, privind caznele fiecăreia dintre ele, le dădea curaj prin cuvinte mângâietoare, până când le-a văzut pe toate săvârșite. S-a bucurat atunci mult și a adus mulţumită mare lui Dumnezeu. Trecând trei zile, după ce le-a îmbrăţișat trupurile, s-a dus și ea să fie laolaltă cu fiicele, făcându-se moștenitoare împreună cu ele a slavei cerești.

5. Din Martiriul Sfinţilor Patruzeci de Mucenici

Când cei patruzeci de Sfinţi Mucenici străbăteau arena muceniciei și, după ce stătuseră în lac o noapte întreagă și arătaseră dârzenie neîmblânzită în faţa gerului, au fost trași pe mal dis de dimineaţă pentru a le fi zdrobite picioarele cu ciomegele, mama unuia dintre aceștia a rămas lângă cei ce pătimeau, privindu-l pe fiul său. Căci acesta era mai tânăr decât toţi ceilalţi și ea se temea ca nu cumva tinereţea și dragostea de viaţă să-i stârnească frica și astfel să fie găsit nevrednic de ceata ostașilor și de cinstea lor. Stătea, așadar, cu privirea aţintită asupra lui și, cu înfăţișarea pe care o avea, cu ochii ei, îi insufla curaj. Întinzând mâinile spre acesta, îi spunea: “Copilul meu preadulce, de acum copil al Tatălui ceresc, rabdă puţin ca să devii desăvârșit; nu te teme de cazne, căci, iată, lângă tine stă Hristos în ajutor. Nimic împovărător, nimic dureros nu-ţi va mai ieși de acum în cale. Toate acelea au trecut, pe toate acestea le-ai biruit prin vitejia ta. Le urmează bucurie, desfătare, tihnă, veselie, de care vei avea parte împărăţind împreună cu Hristos; iar mie, cea care te-am născut, mi te vei face mijlocitor înaintea Acestuia”.

După ce li s-au zdrobit picioarele, Sfinţii și-au încredinţat sufletele lui Dumnezeu. Iar soldaţii au adus căruţe, au pus în ele sfintele trupuri și le-au dus pe malul unui râu din vecinătate. Dându-și seama că tânărul acela Meliton după nume mai răsuflă încă, l-au lăsat acolo, cu nădejdea că va trăi. Însă când mama sa l-a văzut rămas singur, a socotit lucrul acesta mai degrabă moarte, atât pentru ea cât și pentru fiul ei. A trecut cu vederea neputinţa femeiască, și-a dat uitării simţirile inimii de maică, l-a ridicat pe fiul ei pe umeri și, cu mărime de suflet, a pornit pe urma căruţelor, având credinţa că acesta mai degrabă atunci va trăi, când îl va vedea mort și săvârșit. Pe când era dus în acest chip, Meliton și-a dat duhul; și atunci ea s-a despovărat de griji, tresăltând cu multă bucurie din pricina săvârșirii lui. A dus trupul mort al preaiubitului fiu până la locul unde se aflau trupurile Sfinţilor și l-a pus deasupra acestora, pentru a-l număra împreună cu ceilalţi; așa încât să nu fie despărţit de trupurile [mucenicilor] trupul al cărui suflet se grăbea să-l numere în rândul acelor suflete.

Slujitorii vrăjmașului au aprins un foc mare și au ars trupurile Sfinţilor. Iar apoi, dușmănind moaștele creștinilor, le-au aruncat în râu. Însă acelea s-au strâns la marginea unei râpe, prin iconomie dumnezeiască, de unde le-au luat mâini de creștini și ni le-au dăruit nouă ca o comoară neprădată.