Everghetinos – Tema 8 (1) (Ρουμανικά, Romanian)

Despre cei care mor și iarăși se întorc [în trup]; cum că aceasta se întâmplă din dumnezeiască iconomie. De multe ori, cei păcătoși se cutremură văzând chinurile iadului și pe diavoli, atunci când încă mai răsuflă. Și astfel se despart de trup

1. A Sfântului Grigorie Dialogul

Întrebare a lui Petru: Cum se tâlcuiește lucrul acesta care se întâmplă cu mulţi, că sunt răpiţi din trup, ca într-o amăgire, și, după ce rămân pentru puţin timp neînsufleţiţi, se întorc iarăși [la viaţă]?

Răspunsul lui Grigorie: Lucrul acesta, Petre, dacă e bine priceput, nu este amăgire, ci e spre învăţătură de minte. Căci îl rânduiește milostivirea lui Dumnezeu, prin iconomie, ca un preamare dar al milei Lui; [și e dat] multora pentru ca, ieșind din trup și întorcându-se din nou în acesta, să vadă chinurile iadului, despre care au auzit mai înainte, dar nu credeau; și așa să se teamă.

Un monah, pe nume Petru, s-a alipit de un Bătrân, numit Evvasa, și vieţuia într-un loc împădurit și pustiu. Acela i-a povestit că înainte de a veni să șadă în pustie s-a îmbolnăvit și a murit. Îndată, însă, s-a reîntors în trup, zicând că a văzut chinurile iadului și întinderi nesfârșite cuprinse de foc. Încredinţa că i-a zărit și pe unii dintre stăpânitorii lumii acesteia, spânzuraţi în văpaie. Pe când era dus și el spre a fi aruncat acolo, un înger strălucitor s-a arătat pe neașteptate, precum spunea, și a oprit să fie aruncat în foc. Acesta i-a zis: “Du-te și vezi cum vei trăi după acestea, luând aminte la tine însuţi”.

De cum a auzit glasul, mădularele au prins încetul cu încetul a i se încălzi, s-a trezit din somnul morţii veșnice și a povestit toate câte i s-au întâmplat. și din pricină că a văzut chinurile iadului și s-a înfricoșat de ele, s-a dat pe sine la atâtea postiri și privegheri, încât chiar de i-ar fi amuţit limba, ar fi grăit vieţuirea lui. Astfel, moartea lui [vremelnică] s-a înfăptuit cu minunata purtare de grijă a lui Dumnezeu, pentru ca să nu moară veșnic.

Din pricină că inima omenească e cuprinsă de grea învârtoșare, uneori înfăţișarea chinurilor poate să o întoarcă spre pocăinţă. Alteori, însă, unora li se face pricină de mai mare osândire. Căci aceștia, după ce au văzut acele cumplite [chinuri], s-au reîntors în viaţa de aici și au rămas tot neîndreptaţi. Lor nu le mai rămâne nici un cuvânt de dezvinovăţire.

2. A aceluiași Sfânt Grigorie Dialogul, către diaconul său Petru

De multe ori sufletele, cât încă se află în trup, văd unele chinuri pricinuite de duhurile viclene; unele spre zidirea lor, iar altele spre zidirea celor ce îi ascultă.

1. Era odată un copil foarte neastâmpărat, pe care îl chema Teodor. Acesta avea un frate monah și, mai degrabă silit decât de voie bună, i-a urmat lui la mănăstire. Dar Teodor era foarte nesupus și dacă îi spunea cineva vreun [cuvânt] bun pentru mântuirea lui, nu numai că nu voia să-l împlinească, dar nici măcar să-l asculte; cât despre chipul sfintei vieţuiri49, nu se învoia nicicum să îl primească. În timpul unei molime aducătoare de moarte, boala i-a vătămat coapsa; și ajungând la ceasul morţii, s-au strâns toţi fraţii [în jurul lui]. Văzându-l că deja se sfârșea pentru că tot trupul i se răcise și era fără simţire, rămânându-i doar în piept puţină căldură de viaţă se rugau stăruitor pentru el, cerând de la iubitorul de oameni Dumnezeu să-i fie milostiv la ieșirea din trup.

Pe când fraţii se rugau, a început dintr-o dată să strige cu glas mare, curmându-le rugăciunile și zicând: “Plecaţi de la mine, plecaţi! Căci, iată, am fost dat ca hrană balaurului, dar, pentru că voi sunteţi de faţă, nu mă poate mânca. Capul deja mi l-a înghiţit. Lăsaţi-l în pace, să nu mă chinuiască mai mult și ceea ce are de făcut, grabnic să facă. Căci de acum i-am fost dat lui de hrană. De ce să rabd zăbava?” Iar fraţii i-au spus: “Pecetluiește-te, frate, cu semnul cinstitei și de viaţă făcătoarei Cruci”. Însă acela a răspuns, strigând puternic: “Vreau să mă pecetluiesc, dar nu pot, căci balele balaurului mă împiedică”.

Auzind aceasta, fraţii au căzut cu toţii la pământ, rugându-se cu lacrimi pentru izbăvirea lui, mai puternic și mai fierbinte. și cum stăruiau în rugăciune, bolnavul a strigat cu glas mare: “Daţi mulţumită lui Dumnezeu! Căci, iată, balaurul care mă înhăţase să mă mănânce a fugit prin rugăciunile voastre și n-a mai putut sta aici. Rugaţi-vă iarăși pentru păcatele mele, căci sunt gata să mă întorc și să părăsesc cu totul viaţa lumească”. A luat degrabă putere dătătoare de viaţă, iar mai apoi s-a întors cu toată inima către Dumnezeu, schimbat în cuget de osânda cu care fusese pedepsit îndeajuns. și astfel a ieșit din trup.

2. Acesta a văzut pedeapsa de după moarte pentru folosul său. Alţii, așa cum am spus, pentru zidirea noastră, văd caznele pricinuite de duhurile răutăţii, cât încă mai răsuflă; și, după ce le vestesc, de îndată își dau duhul. [Așa s-a întâmplat] cu un bărbat pe nume Hrisaorios care, după [judecăţile] lumii acesteia, era un om foarte de seamă. Însă, pe cât sporea în bogăţie, pe atât se îmbogăţea și de patimi; semeţ și mândru, supus voilor trupești, se lupta cu râvnă să strângă averi și era pârjolit vârtos de zgârcenie. Binevoind Domnul să pună capăt atâtor rele, a îngăduit să cadă într-o boală aducătoare de moarte. Iar când a ajuns în ceasul morţii, având ochii deschiși, a văzut duhuri înfricoșătoare și întunecate stându-i înainte și trăgându-l cu sila, ca să-l ducă spre zăvoarele iadului. A început așadar să tremure, să pălească și, scăldat în sudoare, să strige cu glas mare, cerând răgaz. Îl chema cu răcnete puternice și pline de tulburare pe fiul său Maxim pe care și eu l-am cunoscut mai târziu ca monah, când și eu ajunsesem la rându-mi monah și zicea: “Maxime, dă fuga! Niciodată nu ţi-am făcut rău. Ocrotește-mă cu credinţa ta!”

Maxim s-a apropiat de îndată, răscolit și cu lacrimi în ochi, și, împreună cu dânsul, toţi cei din casa lui. Însă acestora nu le era cu putinţă să vadă duhurile rele, care îl trăgeau cu sila pe Hrisaorios. Doar bănuiau că sunt de faţă, după mărturia aceluia, din gălbeneala feţei lui și din groaza pe care o îndura. Pentru că, din pricina fricii și a înfăţișării lor întunecate, se răsucea de pe o parte pe alta în așternut. și când era culcat pe partea stângă îi vedea pe aceia stând înaintea lui, priveliște pe care nu o putea îndura; când se întorcea la perete, și acolo îi vedea a fi de faţă. Căzând deci în deznădejde, că nu mai poate fi izbăvit de ei, a prins puteri și a început să strige cu glas mare: “Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi! Măcar până dimineaţă îngăduiţi-mi!” și cu strigătele acestea a ieșit din trup.

De aici se arată limpede că nu pentru el ci pentru noi a văzut acestea, ca, aflându-le, să ne temem și să ne îndreptăm. Căci ce i-a folosit lui că a văzut duhurile acelea ale răutăţii înainte de moarte și le-a cerut răgaz, pe care în cele din urmă nici nu l-a primit?

3. Și Atanasie, cel care era preot la noi, mi-a povestit că în Iconia, de unde și acesta se trage, este o mănăstire numită “a Galatenilor”. Acolo trăia un monah care era crezut de toţi a avea vieţuire preaînaltă și deprinderi alese. Însă, după cum l-a arătat sfârșitul, era departe de cele ce părea; căci se înfăţișa înaintea fraţilor ca postind împreună cu dânșii, însă mânca pe ascuns de ei. Venind, deci, peste el o boală, a ajuns la ceasul din urmă al vieţii; și, cunoscând că s-a apropiat de sfârșit, i-a chemat la el pe toţi fraţii din mănăstire. Aceștia s-au adunat cu osârdie, așteptând să audă ceva însemnat și mult râvnit de la un asemenea bărbat îmbunătăţit, după cum credeau, care acum se sfârșea. Acela, însă, jelindu-se și tremurând, le-a spus: “Credeaţi că postesc împreună cu voi, însă eu mâncam pe ascuns. și, iată, acum am fost dat ca hrană balaurului; mi-a legat picioarele și genunchii cu coada, și-a vârât capul în gura mea și, sorbindu-mi sufletul, mi-l desprinde [de trup]”.

Spunând acestea, de îndată a murit, nefiindu-i îngăduit a rămâne în viaţă, ca să poată, prin pocăinţă, să se izbăvească de balaurul acela. Se arată limpede și de aici că numai spre folosul nostru, care auzim [întâmplarea], a văzut aceasta. Fiindcă deși l-a vădit pe vrăjmașul căruia îi fusese predat, nu a putut să scape de el.