Everghetinos – Tema 7 (1) (Ρουμανικά, Romanian)

De multe ori sufletele celor îmbunătăţiţi sunt mângâiate în ceasul morţii de o adumbrire dumnezeiască și așa se despart de trup

1. A Sfântului Grigorie Dialogul

1. În ţinutul Nursia era un preot, care păstorea cu mare frică de Dumnezeu biserica ce-i fusese încredinţată. Acesta, din ziua hirotoniei sale, își iubea nevasta ca pe o soră, însă se temea de ea ca de un dușman. De aceea niciodată, pentru nici o pricină, nu i-a îngăduit să se apropie de el, ci a înlăturat cu totul orice familiaritate în vieţuirea lor împreună. Căci bărbaţii cei sfinţi, pe lângă toate celelalte fapte bune, au și această însușire: ca nu numai de cele necuvenite să se ţină departe, ci de multe ori să curme și pe cele care le sunt îngăduite. De aceea și bărbatul acesta, ca să nu cadă în vreo greșeală din pricina ei, nu primea să fie slujit de dânsa nici măcar în cele de neapărată trebuinţă.

Petrecându-și astfel viaţa și înaintând spre adânci bătrâneţi, în al patruzecilea an de la hirotonia sa a fost cuprins de fierbinţeală mare și a ajuns la ceasul cel din urmă. Soţia sa, văzând că toate mădularele i-au rămas fără simţire și că de acum se apropiase de moarte, alipindu-și urechea de nările lui, încerca să priceapă dacă mai are în el suflare de viaţă. Iar el, dându-și seama de aceasta, cu toate că răsuflarea îi era foarte slabă, încălzindu-se mai degrabă cu puterea Duhului, a adunat atât cât a putut suflare ca să vorbească și a zis: “Depărtează-te de la mine, femeie! Căci focul e încă viu; ia [de aici] paiul”. Aceea s-a dat înapoi, iar el, prinzându-i puteri trupul, a început să strige cu multă bucurie și să zică: “Bun venit domnii mei, bun venit domnii mei! Cum de aţi primit să veniţi la robul vostru cel nevrednic? Vin cu voi, vin! Mulţumesc, mulţumesc!”

Cei apropiaţi lui, care erau acolo de faţă, auzindu-l repetând aceleași cuvinte, l-au întrebat: “Ce ţi se întâmplă?” Iar el le-a răspuns uimit: “Nu-i vedeţi pe dumnezeieștii Apostoli că s-au adunat aici? Nu-i vedeţi pe fericiţii Petru și Pavel, cei dintâi dintre Apostoli?” După care, întorcându-se din nou spre aceia, a zis: “Iată, vin! Iată, vin!” și cu aceste cuvinte și-a dat duhul. Cu adevărat, deci, îi văzuse pe Apostoli, pe care mărturisea că îi urmează.
De aici e limpede că, prin dragostea de oameni a lui Dumnezeu, drepţilor li se întâmplă și lucrul aceasta: ca atunci când ajung la ceasul morţii să vadă arătări de sfinţi, ca să nu se teamă de chinuri când le este hotărâtă moartea; ci li se înfăţișează în adâncul cugetului cu cine sunt părtași, ca să se dezlege de legătura cărnii fără frică și durere.

2. Același lucru am aflat că i s-a întâmplat și lui Probus, episcopul cetăţii Reatis. Acesta, apropiindu-se de sfârșitul vieţii, a fost cuprins de o boală foarte grea. Tatăl său, Maxim, a trimis în împrejurimi să-i cheme pe doctori ca să-i ajute bolnavului, de este cu putinţă. S-au adunat mulţi doctori, au luat pulsul bolnavului, l-au cercetat și au vestit că moartea lui va fi grabnică. Pentru că se făcuse târziu și venise ceasul prânzului, episcopul bolnav se îngrijea mai mult de odihna acelora decât de el însuși. I-a rugat astfel pe doctori să urce în odăile episcopiei împreună cu bătrânul său tată pentru a mânca. și așa au mers cu toţii la masă, lăsând ca să-l vegheze pe un tânăr cucernic care mai trăiește și astăzi.

Pe când tânărul stătea lângă patul unde zăcea acela, a văzut deodată niște bărbaţi îmbrăcaţi cu veșminte albe, intrând și venind spre el, al căror chip răspândea o lumină ce întrecea strălucirea veșmintelor. Tânărul, orbit de strălucirea lor fulgerătoare, a început să strige, [întrebând] cine sunt aceia. Iar episcopul Probus, tulburat de glasul tânărului, a privit spre bărbaţii care intrau și i-a cunoscut. Atunci s-a umplut de bucurie și a început să-l liniștească pe tânăr, zicându-i: “Nu te teme, nu te teme! Căci au venit la mine Sfinţii mucenici Iuvenalie și Elefterie”. Însă acela, neputând îndura strălucirea înfăţișării lor, a ieșit în fugă și a vestit cele văzute tatălui episcopului și doctorilor. Iar aceștia, coborând în grabă, l-au găsit pe episcop deja mort. De unde e limpede că bărbaţii a căror vedere tânărul nu a putut să o îndure l-au luat împreună cu dânșii.

3. Trebuie să se facă cunoscut și acest lucru: atunci când sufletele celor aleși ies din trup, de multe ori se aude cântare de laudă în ceruri. Pentru ca, în timp ce ele ascultă cu desfătare, să nu simtă cum se petrece despărţirea de trup.

Despre ceea ce urmează să spun îmi amintesc că am vorbit și în predicile la Evanghelie. În calea care duce la biserica Sfântului Clement, zăcea pe marginea drumului un om, pe nume Servulus, pe care cred că tu îl cunoști. Acesta, chiar dacă era sărac întru cele [materialnice] ale vieţii, era foarte bogat în virtuţi. O boală îndelungată îi paralizase trupul. Așa că, de când l-am cunoscut noi și până la sfârșitul vieţii a zăcut paralizat, neputând să stea în picioare sau să se culce în pat și nici măcar să-și miște mâna sau piciorul. Lângă el stăteau mama și fratele lui, pentru a-i sluji. Iar dacă primea ceva ca milostenie, iarăși da ca milostenie, prin mâna mamei și a fratelui. Carte nu știa deloc, dar își cumpărase Sfânta Scriptură și, atunci când îl cercetau bărbaţi evlavioși, îi punea să-i citească cu sârguinţă. Așa ajunsese, pe cât se putea, să aibă pricepere cu folos în Sfânta Scriptură, cu toate că nu știa deloc carte. Toată suferinţa o îndura cu mulţumire, iar ziua și noaptea și le petrecea lăudând pe Dumnezeu.

Atunci când a sosit vremea ca să primească răsplata unei asemenea răbdări, i-a încetat durerea mădularelor. și cunoscând că e aproape de ceasul morţii, i-a rugat pe bărbaţii pe care îi primise spre găzduire să se ridice și să aducă împreună cu el cântări lui Dumnezeu, în așteptarea [săvârșirii] sufletului său. În timp ce cânta împreună cu ei, cel ce trăgea să moară i-a oprit deodată din psalmodie și le-a zis cu frică și cu glas mare: “Tăceţi! Nu auziţi că răspund laude în cer?” și absorbit de acele cântări, ca și cum sufletul acela sfânt le auzea lăuntric cu urechea inimii, s-a dezlegat de legăturile trupului. După ieșirea sufletului s-a răspândit atâta bună mireasmă în locul acela, încât s-au umplut de ea toţi cei de faţă. și din aceasta s-a vădit că pe acel suflet l‑au întâmpinat laudele în cer.

De faţă la întâmplare s-a aflat și un monah de-al nostru, care trăiește până azi, și care cu lacrimi mărturisește că dulceaţa miresmei aceleia nu s-a depărtat de la nările sale, până când trupul [lui Servulus] a fost coborât în mormânt.

4. O femeie pe nume Redempta, care trăia în sfântul chip [călugăresc], locuia în cetatea Romei și avea două ucenice, dintre care una se numea Romilla. Toate trei stăteau în aceeași casă și erau bogate în deprinderi bune, însă petreceau în lipsă de cele ale vieţii acesteia trecătoare. Romilla o întrecea cu mult pe cealaltă ucenică în faptele vieţuirii [călugărești], căci era de o răbdare minunată și de o ascultare desăvârșită, paznic neînduplecat al limbii, prietenă a tăcerii și stăruitoare la rugăciune. Cu toate că oamenii socotesc pe unii a fi desăvârșiţi, au totuși ceva nedesăvârșit înaintea ochilor Ziditorului a toate, asemenea peceţilor nesculptate până la capăt, care de multe ori sunt lăudate ca fiind deja desăvârșite, atunci când sunt văzute de necunoscători. Dar meșterul, cu toate că aude că sunt lăudate, nu se dă înapoi de a le șlefui, dăltui și înfrumuseţa. Un lucru asemănător i s-a întâmplat Romillei, din partea Meșterului a toate, căci a căzut în acea boală a trupului pe care doctorii o numesc paralizie și a zăcut la pat timp de mulţi ani, fiind cu totul nemișcată. Însă loviturile bolii nu numai că nu i-au târât cugetul în lipsa de răbdare, ci s-au făcut pricină de mai multă putere duhovnicească. Căci a devenit cu atât mai stăruitoare în rugăciune, pe cât era de neputincioasă în lucrările trupești; și avea rugăciunea neîncetată.

Într-o noapte, fiind trecut deja de miezul nopţii, a chemat-o pe Redempta povăţuitoarea sa de care am pomenit și pe cealaltă ucenică, ca să stea lângă pat; și cum se uitau, iată, deodată o lumină a fost trimisă din cer și a umplut întreaga chilie. Atât de mare era strălucirea luminii aceleia, încât inimile celor de faţă s-au înspăimântat cu frică mare și mădularele le-au încremenit, după cum ele însele au povestit mai apoi. Stând ele înmărmurite, s-a auzit un vuiet puternic, ca de mulţime mare ce intra; ușile chiliei se zgâlţâiau din pricina învălmășelii, dar ele, covârșite de spaimă și de strălucirea luminii, nu puteau să vadă pe nimeni; fiindcă ochii li se îngreuiau de frică și li se întunecau de atâta strălucire a luminii. Mai apoi, luminii aceleia i-a urmat o bună mireasmă minunată, așa încât sufletele lor, deși înfricoșate de aceea înfăţișare, s-au liniștit din pricina bunei miresme.

Cum nu puteau îndura strălucirea acelei lumini, văzând-o Romilla alături pe povăţuitoarea ei tremurând, o mângâia cu glas alinător, zicându-i: “Nu te teme, maică, nu voi muri acum”. și în vreme ce zicea mereu aceasta, puţin câte puţin, acea lumină ce fusese trimisă acolo s-a îndepărtat; însă buna mireasmă a rămas. Trecând a doua și a treia zi, mirosul acelei adieri revărsate încă stăruia. Iar în a patra noapte, chemând-o pe stareţă, Romilla a cerut să i se dea ca merinde de drum Trupul Stăpânului, pe care L-a și primit. și deodată, în curtea din faţa ușilor chiliei s-au înfăţișat două cete cântând. După cum ziceau stareţa și cealaltă ucenică, au deosebit din cântarea psalmodiei două feluri de voci, bărbătești și femeiești, cântând antifonic. Pe când se săvârșea acea doxologie cerească în faţa chiliei, sufletul sfânt a fost slobozit din legăturile trupului. și, urcându-se la cer, cu cât cetele de cântăreţi se înălţau mai sus, cu atât cântarea se auzea mai de departe, până ce atât sunetul psalmodiei cât și buna mireasmă s-au îndepărtat și au dispărut.

5. De multe ori, pentru mângâierea sufletului care iese din trup, Se arată Însuși Stăpânul vieţii, Cel care răsplătește faptele vieţii noastre. Despre o astfel de întâmplare am pomenit și în altă parte, vorbind despre mătușa mea Tarsila. Aceasta, trăind împreună cu două surori ale ei, stăruia cu toată puterea în rugăciune neîncetată, petrecându-și viaţa în singurătate; și prin înălţimea înfrânării ei sporea întru sfinţenie.

[Odată] i s-a înfăţișat în vedenie Felix, străbunicul meu, cel care a fost patriarhul Bisericii Romei, și i-a arătat un sălaș de strălucire veșnică, zicând: “Vino, căci în acest sălaș al luminii te aștept”. Venindu-i atunci fierbinţeală mare, s-a apropiat de moarte. și după cum este obiceiul la cei de viţă nobilă, ca atunci când mor să vină multă lume alături de rudele lor pentru a le mângâia, mulţime de bărbaţi și femei s-a adunat în jurul patului în ceasul ieșirii ei.

Deodată, cea întinsă [pe pat] a privit în sus și L-a văzut pe Iisus venind. Cu multă osârdie în suflet, le-a spus celor care îi stăteau alături, strigând: “Depărtaţi-vă, depărtaţi-vă, vine Iisus!” și, pe când privea cu luare aminte la Cel pe care-L vedea, sufletul acela sfânt a ieșit din trup. Iar din locul acela s-a revărsat un asemenea miros de bună mireasmă minunată, încât a putut să arate limpede tuturor celor care se găseau acolo, că în acel ceas S-a aflat de faţă [Însuși] Izvorul bunei miresme. și, după cum e obiceiul pentru cei morţi, dezbrăcându-i trupul pentru a-l spăla, au găsit pielea de pe genunchi și de la coate aspră ca de cămilă, din pricina stăruitoarelor rugăciuni și plecări de genunchi. Astfel, trupul mort a mărturisit ce lucra duhul său pe când trăia.

6. Și o fetiţă pe nume Musa după cum mi-a povestit Probus, fratele ei, om cucernic a văzut noaptea, în vedenie, pe Născătoarea de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria, arătându-i niște fete de aceeași vârstă cu ea. Musa a vrut să li se alăture, însă nu îndrăznea. Atunci a fost întrebată de Născătoarea de Dumnezeu dacă vrea să fie împreună cu ele și să se numere în alaiul ei. Copila a răspuns că-și dorește mult aceasta și Născătoarea de Dumnezeu i-a dat poruncă de îndată ca de atunci înainte să nu mai facă nimic nepotrivit sau copilăresc, ci să se înfrâneze și de la râs, și de la joacă, știind bine că după treizeci de zile va veni împreună cu fecioarele acelea pe care le văzuse în alaiul ei.

De atunci fata și-a schimbat toate obiceiurile și cu toată puterea a îndepărtat de la ea orice ușurătate a copilăriei. Părinţii ei, văzând-o dintr-o dată astfel schimbată și minunându-se, o întrebau de pricina schimbării. Ea le-a spus atunci ceea ce îi poruncise Născătoarea de Dumnezeu, pe care o văzuse noaptea, și le-a vestit în ce zi va pleca pentru a se alătura alaiului ei. În a douăzeci și cincea zi a fost cuprinsă de fierbinţeală, iar în a treizecea zi, când i s-a apropiat ceasul ieșirii sufletului, a văzut-o iarăși pe Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu fetele acelea care i se arătaseră mai înainte, venind către ea și chemându-o. Ea, cu privire sfielnică și glas foarte blând, i-a răspuns: “Iată-mă, Doamnă, vin! Iată-mă, Doamnă, vin!” Cu aceste cuvinte și-a dat sufletul. și, ieșind din trupu-i fecioresc, s-a sălășluit alături de fecioare.

7. Să-ţi spun și ceea ce i s-a întâmplat preacuviosului Părinte Ștefan, care avea neagonisire desăvârșită, era cu totul fără de răutate și petrecea neîncetat în rugăciune. Despre acesta îţi voi istorisi [mai întâi] una din faptele lui, ca din aceasta să le poţi înţelege și pe celelalte.

Odată, secerând grâul pe care-l semănase, l-a adus la treierat. și în afară de acest grâu, el și ucenicii săi nu aveau nimic altceva spre hrană pentru întregul an. Însă un om îmboldit de diavol, a pus foc și a ars grâul care se găsea la arie. Un altul, văzând fapta, a vestit-o robului lui Dumnezeu, adăugând: “Vai, vai, Părinte Ștefan, ce ţi s-a întâmplat!” Acesta însă, i-a răspuns vesel la chip și cu privirea senină, zicând: “Vai ce i s-a întâmplat aceluia căruia a făcut [fapta] aceasta. Căci mie, ce mi s-a întâmplat?” De aici să pricepi la ce înălţime și pe ce treaptă de putere stătea cugetul lui; fiindcă, deși pierduse tot ce avea spre hrană pentru întregul an, a rămas atât de fără grijă și de netulburat, încât l-a durut mai mult pentru cel care făcuse păcatul decât pentru paguba pe care o suferise el.
Atunci când s-a apropiat de moarte, mulţi s-au adunat acolo ca să fie alături de sufletul acela sfânt ce ieșea din trup. și stând în jurul patului, unii dintre ei i-au văzut pe îngeri intrând, dar le-a fost cu neputinţă să grăiască ceva. Alţii nu au văzut nimic, însă sufletele lor au fost cuprinse de multă frică. Așa încât și cei care vedeau și cei care nu vedeau au fugit de acolo, înfricoșându-se tare; și nimeni nu a putut să rămână în acel loc, în timp ce ieșea acel suflet sfânt. Astfel s-a arătat limpede cine erau aceia care au întâmpinat sfântul suflet pe când pleca [din trup], a cărui ieșire nimeni din cei muritori nu a putut să o îndure.

8. Pe lângă [toate] cele spuse să-ţi fie cunoscut și lucrul acesta: vrednicia unui suflet nu se arată întotdeauna la ieșirea acestuia, însă după moarte se vădește negreșit. De aceea și sfinţii mucenici, care au răbdat cruzime multă de la necredincioși, strălucesc în fiecare zi prin osemintele lor moarte, cu semne și minuni. Dimpotrivă, când unii sunt stăpâniţi de frică înainte de sfârșit, atotputernicul Dumnezeu le întărește cugetul cu unele descoperiri, ca să nu se teamă deloc în ceasul morţii.

Un frate pe nume Antonie, care petrecea împreună cu mine în mănăstire, se nevoia în fiecare zi cu tânguire a inimii și lacrimi neîncetate pentru a dobândi bucuria gătită în patria cerească. Cerceta cu mult dor și stăruinţă scrierile sfinte și nu căuta într-însele doar cuvinte care [sporesc] cunoștinţa, ci plânsul ce vine din străpungerea inimii; ca astfel cugetul lui să dobândească trezvie, să părăsească cele pământești și să se înalţe, prin vederea duhovnicească, în patria cerească.

Acestuia i s-a spus într-o vedenie de noapte: “Gătește-te, căci Domnul a poruncit să pleci”. Iar când acela a răspuns că nu are pregătite cele trebuincioase pentru a pleca, de îndată a auzit un glas ce îl dezvinovăţea: “Dacă vorbești despre păcatele tale, ţi s-au iertat”. După ce a auzit acestea o dată, încă era stăpânit de frică mare și spaimă. Apoi, într-o altă noapte, i s-au vestit aceleași cuvinte. Iar după cinci zile a fost cuprins de fierbinţeală și, în timp ce toţi fraţii plângeau și se rugau, a plecat cu veselie la Domnul.

9. Și un alt frate din aceeași mănăstire, pe nume Merulus, stăruia întru belșug de lacrimi și milostenie. Iar rugăciunea nu înceta niciodată din gura lui, afară de vremea în care mânca ori dormea. Acestuia i s-a arătat într-o vedenie din noapte cum o cunună de flori albe a coborât din cer pe capul lui. Iar după puţin timp a fost cuprins de o boală a trupului și s-a sfârșit întru multă lipsă de griji și cu bucurie în suflet.

După paisprezece ani Petru, egumenul de acum al mănăstirii, a dorit să-și sape mormântul în apropierea locului unde fusese îngropat [Merulus]. Pe când trudea acolo, după cum spune el însuși, a ieșit o asemenea adiere de bună mireasmă din mormânt, de parcă erau adunate acolo toate felurile de flori bine mirositoare. De unde se vădește că ceea ce văzuse [Merulus] în arătarea din noapte era adevărat.