Mărturie Athonită în România – În trapeză la Mănăstirea Lupșa (Ρουμανικά, Romanian)

Arhim. Efrem: Sfinţii Părinţi ne-au lăsat predanie să citim cărţi duhovniceşti în timpul mesei pentru că monahul trebuie să aibă mintea la hrana cea duhovnicească. Aşa cum spune Sf. Ioan Gură de Aur: „Când trupul flămânzeşte şi cere hrană, adu-ţi aminte că şi sufletul are aceeaşi nevoie”. De aceea, vedeţi, lăcomia pântecelui este mare păcat. A venit cineva la mănăstire să se spovedească şi mi-a spus că era atât de lacom la mâncare, încât mânca de 10 ori pe zi, vărsa şi apoi mânca iarăşi, aşa pătimaş era.

Spaţiul mănăstiresc este prin excelenţă locul de sălăşluire a harului dumnezeiesc şi de aceea la mănăstire ne simţim atât de bine. Vedeţi, a fost bine şi la bisericile de mir pe care le-am vizitat până acum, a fost bine şi la Sf. Ecaterina şi la Paraclisul Universitar şi la catedrala din Cluj, unde am slujit cu PS Episcop Vasile, însă la mănăstire este altceva, deoarece mănăstirea este loc al rugăciunii sfinţit şi de cei care vieţuiesc acum, dar şi de părinţii care s-au nevoit acolo în trecut. În esenţă, istoria unei mănăstiri nu constă a şti când s-a zidit şi când s-a renovat. Nu asta are valoare. Ci, prin excelenţă, istoria unei mănăstiri este de negrăit, deoarece constă în nevoinţele ascetice ale fiecărui călugăr care s-a nevoit acolo, în lacrimile şi în ostenelile ascunse ale monahilor. Aceasta este adevărata istorie a mănăstirilor. Îmi aduc aminte că atunci când Părintele Paisie a fost odată în Australia, ne-a spus următoarea întâmplare minunată. Avionul tocmai trecea pe deasupra Egiptului când Părintele Paisie s-a trezit deodată din aţipire simţind un har deosebit. Neştiind unde se află avionul, a întrebat pe cei din jur care i-au spus că tocmai treceau deasupra Tebaidei Egiptului. Aşadar simţea harul vechilor Părinţi ai pustiei! Vedeţi, aşadar, ce „antene” are un om duhovnicesc! Îmi aduc aminte încă o întâmplare pe care vreau să v-o spun. Pe când sinodia noastră se găsea încă la Mănăstirea Kutlumusi, a venit odată la noi Părintele Efrem Katunachiotul. Era în drum spre Vatopedi, deoarece făcuse legământ să meargă să se închine la Brâul Maicii Domnului. L-am însoţit şi eu şi astfel am vizitat pentru prima dată Mănăstirea Vatopedi, căci pe când eram student nu mă încumetam să calc pe acolo din pricina faimei proaste pe care o avea. În fine, ne-am închinat la Brâul Maicii Domnului şi părinţii ne-au primit bine. Proestamenos era pe atunci Părintele Athenagora. Ne-au primit, ne-au servit câte ceva, iar apoi am plecat. La ieşire, Părintele Efrem îmi zice la ureche—căci pe atunci se auzeau foarte multe lucruri rele despre viaţa idioritmică de la Vatopedi—îmi zice aşadar: „Să ştii că îndată ce am păşit pragul mănăstirii harul Duhului Sfânt mi-a descoperit că tot ce se aude despre Vatopedi este adevărat!” Iată ce simţire poate avea un om duhovnicesc. Fraţii mei, sfinţenia nu se poate exprima în cuvinte. Noi care i-am cunoscut pe aceşti oameni—spre osânda noastră, desigur, căci nu ne putem măsura cu ei—ne dăm seama ce înseamnă a fi sfânt.

Îmi aduc aminte că îmi spunea Părintele Efrem cum îşi trimitea ucenicul la Mănăstirea Sf. Pavel cu treburi, iar el rămânea la chilie, rugându-se. Şi-mi zicea: „Cu ochiul sufletului îl vedeam pe ucenic continuu: vedeam cum merge, cum se opreşte să bea apă, cum vorbeşte cu părinţii”. Iar eu, în simplitatea mea, i-am zis: „Părinte Efrem, dacă ar şti Poliţia Secretă, te-ar lua colaborator!”

De astfel de oameni, precum Părintele Efrem, avem astăzi nevoie. Eu l-am cunoscut pe când eram student, aşa cum am scris şi în cartea despre viaţa lui. Eram la căminul studenţesc „Sotiros” din Atena şi i-am scris o scrisoare. Mi-a răspuns (nu mă cunoştea) şi mi-a descris în amănunţime tot ce se petrecea în acel cămin. Am plecat apoi împreună cu câţiva studenţi ca să-l vizităm. La chilie avea un ucenic pe nume Iosif, căruia îndată ce am ajuns, i-am zis: „Suntem cinci studenţi, vrem să-l vedem pe Gheronda”. Ne-a zis: „Nu vă primeşte”. Ne-am întristat. Urcasem atât de greu până sus, ne ostenisem atât venind pentru prima oară la dânsul, transpirasem atât de mult—ca niciodată până atunci—ca să-l vedem, şi ucenicul ne zice: „Nu vă primeşte!” Ba chiar monahul respectiv era tare repezit, strigându-ne cu asprime: „Plecaţi de aici!” Noi am insistat. Până la urmă zice: „Doar atât accept: scrieţi-vă numele pe o bucată de hârtie”. Ne-am scris numele şi am plecat la o chilie apropiată, la Danielei. Seara vine un mirean şi întreabă: „Cine este Vasilios Koutsos? Îl cheamă Părintele Efrem”. Era numele meu! M-am dus la dânsul şi îmi zice: „Vei deveni ieromonah şi vei face parte din familia noastră duhovnicească”. Când am auzit, mi-a venit să crap de necaz, pentru că nu voiam să mă fac călugăr. Ce să fac eu la Sf. Munte? Mama era văduvă, tata murise în război şi aveam o soră mai mică în vârstă de 10 ani. Iar eu eram penultimul dintre copii, nu puteam să-i las. M-am întristat foarte mult. Plecând de acolo, am trecut pe la Mănăstirea Grigoriu şi am vorbit cu Părintele Gheorghe, stareţul. „Gheronda, uite ce mi-a zis Părintele Efrem. Sunt tare supărat”, îi spun. Iar el îmi răspunde: „Dacă ţi-a zis Părintele Efrem, sigur că aşa va fi! De vreme ce ţi-a spus el aşa, atunci uită căsătoria.” „Dar eu nu vreau să mă fac călugăr!” „Ba o să te faci!” îmi zice.

În mai puţin de un an de zile m-am schimbat atât de mult încât nici nu mă mai gândeam la însurătoare. Iar acum fac parte din familia duhovnicească a lui Gheronda Iosif, aşa cum mi-a zis el. Nu pot uita niciodată felul în care m-a privit atunci Părintele Efrem, cu nişte ochi atât de pătrunzători, atât de puternici!

Altă dată, pe când abia veniserăm de la Nea Skiti la Vatopedi, care era încă idioritmică, Gheronda Iosif ne-a spus să adăugăm la Vecernie şi Paraclisul Maicii Domnului. Proestosul celor idioritmici, auzind aceasta, s-a supărat şi a început să strige tot felul de vorbe urâte despre Gheronda, numindu-l „dictator” din pricina ascultării pe care o cerea de la noi (Oricum, acest proestos, Rafail, a avut un sfârşit foarte bun. Înainte de a muri a făcut o spovedanie generală, a luat Schima cea Mare şi a adormit chiar în noaptea Paştilor. A doua zi, de Înviere, l-am îngropat. Avea dreptate Părintele Paisie care îmi spunea că la a doua venire a lui Hristos vom avea multe surprize). Auzind Gheronda despre supărarea lui Rafail, s-a dus şi i-a pus metanie. Iar Părintele Rafail s-a îmblânzit ca un miel.

La câteva săptămâni s-a întâmplat să mergem la Părintele Efrem Katunachiotul şi ne-a întrebat: „Ce-a făcut Gheronda Iosif în ziua cutare, pentru că am văzut deasupra capului său o cunună? Ce-a făcut?” Desigur, nu ştiam despre ce e vorba. Mai târziu însă am descoperit că era vorba despre aceea metanie, pe care i-a pus-o Gheronda lui Rafail. Aşadar, Părintele Efrem insista: „Trebuie neapărat să-mi spuneţi ce-a făcut în ziua cutare!” Nu ştiam nimic. Ne-am dus la mănăstire şi l-am întrebat pe Gheronda. Şi am găsit că Părintele Efrem vorbea despre aceea metanie. Desigur, eu ştiam despre aceasta, dar nu o consideram prea importantă. Părintele Efrem însă, rugându-se, l-a văzut pe Gheronda încununat, şi a insistat să-i spunem ce făcuse. Aşadar smerenia lui Gheronda a fost încununată.